„Constanţa este oraşul-golan al României, fără de care România nu poate. E un oraş blamat, iubit, neiubit, plin de curve, de şmecheri şi de mafioţi.”

Promotii tablouri pecanvas.ro

De două săptămâni mă gândesc cum să scriu despre spectacolul „Jurnal de România. Constanța”, jucat pe scena Teatrului de Stat Constanța. Deși „jucat” este impropriu spus atunci când actorii își aduc la rampă propriile vieți… Ar trebui inventat un cuvânt pentru asta.

Evenimentul artistic a stârnit emoții puternice, nebănuite, lacrimi, catharsis și răzlețe critici.

Și totuși… nu a mișcat lucrurile din încremenirea lor.

Nu este o piesă de teatru, ci o condensată, sinceră, abruptă mărturie colectivă despre orașul nostru și oamenii săi.

Sunt șase femei care au puterea să iasă pe scenă și să-și pună sufletele pe tavă (acesta a fost titlul de lucru al articolului meu). Șase femei care au găsit (majoritatea, până la capăt) curajul și maturitatea să-și confrunte demonii în public, să-și dezvăluie slăbiciunile, temerile, greșelile, speranțele, regretele, intimitățile, iubirile, urile, idiosincraziile, trecutul, să se expună fără nicio apărare, fără niciun scut, criticilor, interpretărilor greșite sau rău-voitoare, misoginismelor și prejudecăților. Și au făcut asta într-o societate în care, să ne amintim, să recunoaștem, toată lumea judecă pe toată lumea, și nu neapărat pentru un copil din flori, pentru un divorț sau pentru o fotografie topless, ci pentru că poartă sau nu poartă bască / pălărie / flori în păr ori pentru că au sau nu au haine de firmă, tivul desfăcut, pantaloni mulați etc.

Monologurile sunt un fel de concentrate de viață. Fiecare cuvânt este important, esențial, raportat la cea care îl rostește și, în funcție de datele personale, de experienţă, convingeri, temperament, teme predilecte, fiecare spectator rezonează diferit.

Probabil că alegerea citatelor următoare este tot un fel de confesiune, indirectă, și din partea mea. Fie, mi se pare corect…

Mirela (Pană): „Un om se poate dezumaniza, deteriora şi dezintegra atunci când accesul la educație şi la cultură este marginalizat şi manipulat”.

Turchian (Guzin Nasurla): Constanța e forțat veselă, e un amalgam de stiluri. (…) Presiunea socială a măritişului există şi am resimțit-o. Statutul de femeie măritată în societatea românească îți dă credibilitate şi respect”.

Florina (Stănculeț): „Am frici, am temeri, mă sufocă propriile mele gânduri, ştiu că multe din ideile mele nici măcar nu-mi aparțin, le-am luat din sistem.(…) Acum fac curățenie în viața mea”.

Laura (Iordan Adrian): „În lupta cu sistemul mă simt atât de măruntă şi simt că vorbesc degeaba. (…) Divertismentul poate crea oameni superficiali, iar oamenii superficiali pot fi un pericol social.(…) Merg la vot de fiecare dată, însă nu ştiu dacă pot să spun că mă simt iubită şi ocrotită de oraşul meu, Constanța”.

Alina (Manțu): „Resentimentul, ura, autocompătimirea, furia, deprimarea, chiar şi cel mai slab sentiment de iritare – toate sunt forme ale durerii. Durerea este o formă de neacceptare a realităţii”.

Lana (Moscaliuc): „Probabil unii oameni se nasc ca eu să-i întâlnesc şi să le spun anumite lucruri. (…) Nu comediile sunt spectacolele importante, ci cele care deranjează. (…) Dragostea şi cunoaşterea te fac un om liber. (…) Îmi e frică de calea de mijloc ca nu cumva ea să însemne mediocritate”.

Jos pălăria în faţa regizoarei Carmen Lidia Vidu, inițiatoarea acestui proiect de teatru documentar! Și pentru idee, și pentru perfecțiunea reglajului fin ce a extras maximum de emoție din cele șase confesiuni.

Sunt recunoscătoare că spectacolul a putut fi montat la Constanța. Că nu a existat nicio ezitare în luarea deciziei, că nu au fost represalii după premieră. Au fost voci, din afara teatrului, care au exprimat temeri. Pentru că nu este o piesă de teatru, ci o condensată, sinceră, frustă, deranjantă mărturie colectivă despre orașul nostru și oamenii săi. Iar contextul politic actual din România precum și trecutul recent al Constanței sub administrația Mazăre nu sunt de natură să genereze optimism în privința libertății de expresie. Slavă Domnului că, încă, cel puțin în această perioadă, arta este ocolită de politică!

Citatul de la începutul articolului este din monologul Lanei, așezat în finalul spectacolului, probabil tocmai pentru că este critic în cel mai agresiv mod. Înainte de premieră, îmi spunea că se așteaptă ca aceste strigăte de ajutor izvorâte din sufletele a șase femei să producă un efect imediat. Să se ridice din sală, la urmă, câțiva spectatori sau să vină în culise și să se ofere să facă ceva pentru a repara orașul ăsta, pentru a umple golurile. Molipsită de entuziasmul ei și având propriile mele idealisme și naivități, aproape că am așteptat, aplaudând cu ochii plini de lacrimi, să se întâmple așa cum anticipa.

Poate nu e timpul trecut, poate între stimul și răspuns este un delay, o întârziere, poate e nevoie de o perioadă în care informațiile să fie integrate și agregate pentru a genera o reacție…

(Citit de 1.266 ori, 1 afisari astazi)