„Ana, mon amour”, filmul regizat de Călin Peter Netzer şi distins, la Berlin, cu Ursul de Argint pentru cea mai bună realizare artistică, a avut premiera aseară, la Constanţa. La eveniment au participat Dana Bunescu, cea care a primit Ursul de Argint pentru montajul peliculei, pentru realizări artistice şi tehnice deosebite, scriitorul Cezar Paul Bădescu, al cărui roman, „Luminiţa, mon amour”, stă la baza acestui film, şi actriţa Iulia Lumânare, co-scenaristă a filmului, alături de Cezar Paul Bădescu şi de Netzer.
Despre „Ana, mon amour” s-a scris că este analiza unei poveşti de dragoste, în sensul unei incursiuni atipice în cele mai delicate şi tenebroase momente din evoluţia unui cuplu.
După ce am văzut filmul, pot să afirm că „Ana, mon amour” este psihanaliza unei poveşti pe care îndrăznesc s-o numesc de „ne-dragoste”, o exploare cumva dureroasă, dar, în orice caz, extrem de greu de dus, în locurile nu cele mai intime, ci absconse dintre doi oameni care nu se pot salva unul pe celălalt şi care, sub „bagheta” regizorului, se îndreaptă către o inevitabilă (auto)distrugere.
Scriitorul Cezar Paul Bădescu vorbeşte, într-un interviu acordat ziarului Constanţa noastră, despre drumul de la romanul „Luminiţa, mon amour” la filmul „Ana, mon amour”, despre ce anume a presupus munca de scenarist, dar şi despre ce soluţii oferă societatea actuală la afecţiunile nervoase, la problemele personale.
„Luminiţa sunt eu”
Reporter: Cum a fost drumul de la carte la film? Ce compromisuri a presupus?
Cezar Paul Bădescu: De la bun început am fost conştient de faptul că filmul nu trebuie să fie subordonat cărţii, c-ar fi o greşeală să fie într-un fel subordonat cărţii, pentru că sunt două chestii diferite, două opere diferite, două limbaje diferite şi am văzut, în unele cazuri, filme care şi-au dorit să fie ecranizări fidele ale unor romane, iar rezultatul era destul de îndoielnic. Aşa că am considerat că e chiar bine ca filmul să aibă drumul lui, să se dezvolte, să exploreze.
Pe de altă parte, mi-am dat seama că regizorul, Călin Netzer, dorea să folosească romanul meu ca un fel de pretext pentru a spune propriile lui poveşti, ceea ce a şi făcut până la urmă. Când ne-am întâlnit – eu şi Călin Netzer – mi-a spus că a citit cartea, că i-a plăcut mult şi că vrea să facă un film pentru că, zicea el: „Luminiţa sunt eu”. Mi-a spus ce anume însemna „Luminiţa sunt eu”: faptul că se identifica cu personajul feminin. Ulterior, când am început să lucrăm, s-a identificat şi cu personajul masculin, astfel încât el şi-a pus propriile lui poveşti şi „în cârca” personajului feminin, şi „în cârca” personajului masculin. Aşa că, de fapt, a găsit o oportunitate să spuna tot propriile lui poveşti.
Mai toţi regizorii noului val spun propriile lor poveşti. Unii chiar scriu: Mungiu, Cristi Puiu scriu ei înşişi scenariile. Călin a scris împreună cu mine scenariul într-o primă fază. A urmat apoi un al doilea draft, cu care am mers şi la CNC şi am obţinut finanţare. După care eu m-am retras şi a continuat să lucreze cu Iulia Lumânare. Deci, suntem trei co-scenarişti. În general, regizorii români din noul val spun propriile poveşti. Mai puţin Radu Jude, care, de exemplu, a adaptat cinematografic „Inimi cicatrizate” sau „Aferim”, unde nu e clar propria poveste.
În cazul acesta, e vorba despre o îmbinare între cartea mea şi poveştile lui. N-am considerat că e un compromis, am făcut împreună cu el altceva, am creat o operă nouă.
R.: În ce fel v-a provocat rolul de scenarist? Cum diferă de acela de scriitor?
C. P. B.: Diferă foarte mult. E o altă tehnică de punere în pagină. N-ai naraţiune, totul trebuie făcut din dialoguri, nu poţi să descrii ce gândeşte personajul. Ai doar mici indicaţii scenice, ca-n teatru. Totul e din dialog, e o cu totul altă tehnică. Totul e redus la acţiune, la ce face şi la ce zice personajul, iar din asta trebuie să rezulte cumva ce gândeşte.
Am scris pentru prima dată un scenariu şi am citit cărţi despre scenaristică. În scenaristica hollywood-iană, lucrurile sunt exact stabilite, totul e foarte standardizat. În filmul european însă nu se respectă standardul hollywood-ian, care e, de fapt, o reţetă. Lucrurile sunt mai lichide, mai fluide în filmul european.
„Sunt stăpân în cărţile mele. În cazul filmului, autorul este regizorul”
R.: Cum a fost colaborarea cu regizorul Călin Netzer?
C. P. B.: A fost bună, pentru că n-am avut orgolii de romancier. Am considerat că e bine să-mi facă romanul harcea-parcea şi să construim din acea harcea-parcea cu totul altceva. Eu am lăsat orgoliul la intrare. Sunt stăpân în cărţile mele. În cazul filmului, autorul este regizorul. Ceilalţi sunt parte a echipei, parte dintr-o orchestră, dar cel care dă direcţia interpretării este dirijorul.
R.: A existat, în ultimii ani, opinia potrivit căreia cele mai multe dintre filmele româneşti din ultimul val sunt făcute pentru critici şi pentru festivaluri şi mai puţin pentru public. Cum e „Ana, mon amour”?
C. P. B.: E greu de spus. Nu e nici un film pentru festivaluri, dar nici un film hollywood-ian. Nu e un film care să te facă să te simţi bine, la care să mergi cu „iubi” de 8 Martie, după care să luaţi o cină romantică. Dimpotrivă! E un film care s-ar putea să-ţi pună probleme.
E un film care te trece prin foc şi sabie, un film dificil. E un film pentru public dacă publicul acceptă să facă o imersiune în propria sa viaţă, în propria sa conştiinţă şi în propria sa relaţie. Putem să ascundem gunoiul sub covor şi să ne facem că nu-l vedem, sau putem să privim gunoiul şi din asta să ieşim întăriţi. Filmul nu e deloc fast food, e chiar răscolitor.
R.: Care credeţi că este reacţia, percepţia societăţii actuale faţă de afecţiunile nervoase, faţă de „demonul amiezii”, depresia?
C. P. B.: În cartea mea asta am urmărit în principal: care este statutul bolii nervoase în lumea în care trăim şi care ar fi soluţiile pe care aceasta le oferă, dar nu doar pentru bolile nervoase, ci şi pentru probleme personale, pentru probleme sentimentale. Ea oferă soluţii, dar întrebarea este dacă aceste soluţii sunt viabile, sunt eficiente. Nu! De cele mai multe ori, aceste soluţii sunt ridicole. Societatea vinde soluţii ca „reţete de fericire”, dar lucrurile nu merg conform acestor reţete.
Pe de altă parte, Netzer n-a fost interesat de partea aceasta a cuplului cu problema sa în lume. A făcut abstracţie pe lumea înconjurătoarea şi s-a concentrat pe lumea din cei doi, pe imersiunea în cei doi. În plus, Netzer a preferat să vadă totul prin lupa psihanalizei. Toată povestea este prin lupa psihanalizei. Cartea mea nu este aşa, nu se închină la psihanaliză ca la un guru în faţa căruia trebuie să te prosternezi. Sunt multe diferenţe. Dar diferenţele astea fac ca filmul şi cartea să se completeze recicproc.
R.: Ce proiecte editoriale aveţi în prezent?
C. P. B.: Mulţumesc Televiziunii Române pentru că mi-a tăiat emisiunea (n. r. „Cartea cea de toate zilele”) pe care o făceam, mai exact, şefei Televiziunii Române, Irina Radu, care nu vede cu ochi buni emisiunile culturale! Mulţumesc pentru că am mai mult timp să scriu, iar acum scriu un volum de proză scurtă pe care îl voi termina la sfârşitul primăverii şi care în toamnă va apărea.
Nu prea există alte televiziuni care să îmi găzduiască emisiunea. Singura televiziune decentă care ar putea face asta este Digi24, dar Digi are deja o emisiune de prezentare de carte, or n-ar rost să dubleze. În rest, unde să te duci, la RTV, care e un fel de OTV?!?
Singurul loc care putea găzdui emisiunea era televiziunea publică, cea care are, de fapt, datoria, conform legii, să ofere un conţinut educativ şi cultural. E clamata misiune publică a televiziunii publice. Se achită de această misiune publică mai mult sau mai puţin, în funcţie de umori.
Nici un comentariu