Costume designer-ul Dana Păpăruz a câştigat, recent, al doilea Premiu Gopo din cariera sa. Primul a fost pentru costumele din „Aferim”, al doilea, pentru costumele din „Inimi cicatrizate”, ambele filme în regia lui Radu Jude. Dana Păpăruz este originară din Constanţa, absolventă a Liceului de Arte (actualul Colegiu Naţional de Arte Regina Maria) şi, ulterior, a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Departamentul Scenografie.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Dana Păpăruz vorbeşte, într-un interviu acordat ziarului „Constanţa noastră”, despre statutul designer-ului de costume din România, despre sursele de inspiraţie din creaţiile sale, despre cinematografia românească actuală, dar şi despre bucuria întâlnirii cu arta.

 

Reporter: Ce înseamnă pentru dumneavoastră Premiul Gopo obţinut pentru „Inimi cicatrizate”?

Dana Păpăruz: Premiul înseamnă recunoaşterea muncii unei echipe care s-a implicat cu totul în acest proiect, care a fost alături de mine, aşa că această recunoaştere este şi o mulţumire adusă lor, începând de la asistentele mele, până la cei care au ajutat la realizarea costumelor, pălăriilor, lenjeriei de epocă sau a pantofilor.

 

R.: Cât durează documentarea pentru realizarea costumelor pe care le semnaţi?

D. P.: Depinde de la proiect la proiect. Câteodată ai timp doar câteva săptămâni, alteori ai şansa de a avea câteva luni la dispoziţie, însă în general munca unui costume designer înseamnă un continuu studiu şi o aprofundare a istoriei costumului, un continuu exerciţiu de atentă observaţie a tot ceea ce este înconjurător şi care poate fi punct de inspiraţie pentru proiectul în curs sau pentru altele viitoare.

 

R: Care sunt sursele dumneavoastră de inspiraţie în procesul de creaţie artistică?

D. P.: Dacă vorbim despre un proiect de epocă evident că fotografiile sau picturile, stampele şi gravurile în care apar imagini ale epocii respective sunt de mare folos. Însă ele sunt doar punct de pornire în crearea imaginii generale a fiecărui personaj. Analiza acestora, dialogul cu regizorul, dar şi cu celelalte departamente stilistice fac ca în final echipa să aleagă ceea ce defineşte cel mai bine caracterul fiecărui personaj, detaliile oportune, cromatica potrivită. Iar dacă vorbim despre proiecte de actualitate, atunci oamenii din jurul nostru pot fi cea mai bună sursă. De cele mai multe ori inspiraţia este cât se poate de aproape, totul este să ai un simţ de observaţie fin, să ştii cum să priveşti ceea ce te înconjoară, să îţi acorzi timp şi pentru acest lucru. Mediul înconjurător este uneori mai colorat şi mai abundent în detalii pitoreşti decât ceea ce poate imagina mintea noastră.

Inimi cicatrizate

R: Cum vă raportaţi la munca dumneavoastră? Vă declaraţi de la bun început mulţumită sau, din contră, aveţi tendinţa să retuşaţi, să adăugaţi câte ceva?

D. P.: Din păcate, de cele mai multe ori, timpul este foarte limitat. În ziua de azi proiectele se desfăşoară cu mare repeziciune, nu mai este ca înainte de 1989, când pregăteai un film 6-9 luni şi apoi filmai alte şase luni. Aşa că soluţia cea mai bună este să ştii ce vrei, să te concentrezi la maximim pe ceea ce ai de făcut, să stai cu ochii pe calendar şi pe programul de filmare. Evident că şi comunicarea se face mult mai uşor la ora actuală. Distanţa între probele de costume şi regizor este scurtată mult astăzi, datorită interneului. Cu toate acestea, este bine să păstrezi mereu un as în mânecă, să ai rezerve şi cu alte variante, în cazul în care, la filmare, echipa realizează că ar trebui schimbat ceva din punct de vedere cromatic sau în ceea ce priveşte silueta generală, ori în mesajul care trebuie transmis în secvenţa respectivă.

Preîntâmpinarea acestor situaţii este varianta cea mai bună, iar autocritica este bună doar atâta timp cât este constructivă şi cât timp nu blochează fluxul creator rapid cerut de programul alert. Nu exclud varianta unei continue căutări, dar asta mai mult atunci când vine vorba de perioada extraproiectelor, în timpul dezvoltării mele personale culturale şi stilistice.

Inimi cicatrizate

 

R.: Ce statut are un designer în România anului 2017?

D. P.: Nu pot să spun decât că mai avem mult timp până când acest statut va fi recunoscut. Din păcate, ştiu multe proiecte în care costumul este considerat doar ceva cu care actorul trebuie să fie învelit şi nu un act de creatie. Cinematografia românească este încă în anii ei de copilărie, în care, înainte de toate, ar trebui reeducat spectatorul, iar statul ar trebui să încurajeze redeschiderea sălilor vechi de cinema.

 

Nu cred în clasamente atunci când vine vorba de artă, ci doar în bucuria întâlnirii cu ea”

 

 

R: Care sunt ingredientele unui creator de costume de succes din România? De ce are acesta nevoie pentru a se consacra?

D. P.: Cred că înainte de toate este nevoie de perseverenţă. Realizarea unui proiect de succes nu garantează că şi următorul va fi tot aşa, nu înseamnă că dacă ai 20 de ani de experienţă poţi să o laşi mai moale în următorii ani. Fiecare proiect este o nouă provocare ce trebuie tratată ca şi cum ar fi cel mai important proiect de până atunci. Şi mai este nevoie să îţi formezi o echipă care să te susţină şi la bine şi la greu, care să lucreze de drag şi care să nu considere asta o povară, chiar dacă ştim cu toţii că munca în cinematografie înseamnă un lung sacrificiu, o viaţă în care eşti mult timp departe de familie. Plus că nu ai niciodată siguranţa continuării activităţii. De multe ori stai luni de zile aşteptând să apară altceva de lucru la orizont.

 

R.: Aveţi un top al filmelor din punct de vedere al celor mai reuşite costume?

D. P.: Nu obişnuiesc să fac astfel de topuri în mintea mea, asta nu înseamnă însă că nu apreciez cu adevărat munca tuturor marilor costume designeri din toate timpurile. Este ca în pictură sau în muzică în mintea mea: nu-l poţi pune pe Vincent Van Gogh înaintea lui Michelangelo, sau pe Mozart înaintea lui Beethoven. Nu cred în clasamente atunci când vine vorba de artă, ci doar în bucuria întâlnirii cu ea.

 

R.: Aţi lucrat, în calitate de designer, la zece filme, deci aveţi o imagine asupra cinematografiei româneşti contemporane. Cum aţi caracteriza-o?

D. P.: Se simte, în ultimii ani, o evoluţie în ceea ce priveşte subiectele abordate de cineaştii români, cât şi o recunoaştere mult aşteptată în plan internaţional, ceea ce este cu atât mai onorant, ţinând cont de efortul şi sacrificiul cerut în acest domeniu.

 

 

 

 

 

(Citit de 383 ori, 1 afisari astazi)