Atunci când eşti tânăr, să fii ca ceilalţi ţi se pare de neconceput. Nu vrei decât să-ţi afirmi unicitatea propriei fiinţe, să scoţi la bătaie propriul „eu” care să impresioneze. Vrei să fii cât mai „tu”, să-ţi „confecţionezi” un stil al tău, pentru ca atunci când ceilalţi se uită la tine, să vadă un original şi nu un „copy-paste”. Dar, pentru a realiza acest melanj de trăsături care să-ţi dea o valoare unică, trebuie să împrumuţi de la alţii lucruri care se mulează pe felul tău de-a fi. Tinerii, în ciuda independenţei afirmate prin negarea tradiţionalului, au nevoie de modele. Dincolo de vedetele pe care le admirăm la televizor, în reviste, dincolo de părinţi, modelele le preluăm şi din şcoală, de la „profii” care ne arată, prin ceea ce fac, că viaţa reală nu e doar despre distraţie şi comoditate, ci şi despre responsabilităţi şi seriozitate.
Pentru mulţi dintre noi, subiectul „şcoală” pare un teren minat, iar menţionarea profesorilor e ca o bombă care, exact ca într-un joc de Minesweeper, ne face să explodăm. În mentalul colectiv, relaţia învăţăcel-maestru e asociată stereotipic cu reticenţa primului şi o autoritate exacerbată a celui de-al doilea, aşa că se ridică întrebarea „cum am putea să găsim în profesori modele, cine-ar alege să fie atât de plictisitor şi de autoritar în viaţa reală?”. Problema cea mai mare e, cred, tocmai tentaţia de a gândi în clişee, de a ne raporta la profesori ca la un soi de Erinii moderne care hărţuiesc sufletul bietului elev/student. Dac-am alege să mergem dincolo de aparenţe, să căutăm „omul”, şi nu „titanul”, poate că am avea parte de surprize.
Pentru că e vorba despre oameni care au ales, voluntar, să fie profesori şi să-i înveţe pe ceilalţi, să le deschidă minţile, or să edifici turnuri de cunoştinţe acolo unde anterior nu era decât teren viran e un demers pe care nu şi-l mai asumă decât părinţii, dar cu propriii copii, nu cu generaţii de necunoscuţi de care nu te leagă, în aparenţă, nimic. Poate că sunt duri tocmai pentru că exuberanţa tinereţii noastre nu se pleacă de bunăvoie în faţa niciunui obstacol, ea are nevoie să fie convinsă şi chiar constrânsă să facă lucruri care îi vor folosi mai târziu. Poate că cer mult de la noi tocmai pentru că ştiu că putem şi, apelând la diverse strategii, provoacă la luptă ambiţia noastră de a dovedi că suntem în stare de mai mult decât se aşteaptă de la noi. Poate că nu ne zâmbesc decât foarte rar tocmai pentru că nu vor să ne arate că, sub aparenta lor superioritate, uneori glacială, ei ţin, subiectiv, la noi, ne apreciază şi ştiu că-i de ajuns s-o lase o dată mai moale ca noi să încercăm apoi să profităm, caz în care ritmul de lucru s-ar pierde şi performanţa n-ar mai fi posibilă. Poate că distanţa dintre noi, tinerii, şi ei, profesorii, traduce tocmai o simulare a relaţiilor profesionale, aşa cum ele se petrec în viaţă; profesorul constituie prototipul angajatorului, demn, interesat de calitate, de profesionalism, iar interacţiunea cu acesta nu e decât o pregătire pentru cum ar trebui să ne poziţionăm ulterior în raporturile profesionale.
Poate c-ar fi mai bine să încercăm să trecem dincolo de stereotipuri şi să nu mai credem că cei care nu ne lasă să facem ce vrem sunt inamicii noştri. Nu spune nimeni să-i transformăm pe dascăli în idoli, să le punem poza înrămată pe pereţii camerei, ci să ne construim personalitatea împrumutând părţile admirabile din conduita lor. Să ne însuşim hotărârea lor de a ne aduce pe drumul cel bun, pasiunea pe care o „varsă” în actul de predare, capacitatea de a modela caracterele umane, căci, odată ce exuberanţa tinereţii se îmblânzeşte, descoperim că tactul şi cunoştinţele însuşite ne duc mai departe decât o face revolta.
Nici un comentariu