Iubiți-vă copiii necondiționat și nerevendicativ, oricând, la orice vârstă!
„Problema fundamentală cu care se confruntă majoritatea pacienților (oamenilor) este incapacitatea de a se iubi pe ei înșiși, determinată de faptul că nu au fost iubiți de alții într-o perioadă crucială a vieții lor. În majoritatea cazurilor, e vorba de copilărie – când relațiile cu părinții ne cizelează modalitățile specifice de a reacționa la stres. Ajunși adulți, repetăm aceste reacții și devenim vulnerabili în fața bolilor, iar personalitatea noastră determină adesea natura maladiilor pe care le contractăm. Capacitatea de a te iubi pe tine însuți laolaltă cu capacitatea de a iubi viața, acceptând fără rezerve faptul că nu va dura veșnic, îți dă putința de a-ți îmbunătăți calitatea vieții” (Bernie Siegel, Iubire, medicină și miracole, trad. de Luana Stoica, Editura Humanitas, București, 2004, p. 14).
Nu cereți nimic în schimbul iubirii de părinte, doar bucurați-vă că Dumnezeu v-a dăruit acest dar… nu oricine îl primește. Iar copiii nu sunt obiecte, ci făpturi care pot suferi…
Bertrand Russell spune la un moment dat (apropo de tonul revendicativ pe care uneori părinții îl adoptă): „dacă le spuneti copiilor că trebuie să fie iubitori, riscați să generați în ei fățărnicie și mistificare. Pe când dacă îi faceți FERICIŢI și LIBERI, DACĂ ÎI ÎNCONJURAȚI CU BUNĂTATE, veți constata că devin prietenoși cu toată lumea în mod spontan și că aproape toată lumea devine prietenoasă cu ei” (Bertrand Russell, Despre educație, trad. de S.G. Drăgan, Editura Humanitas, București, 2019, copertă).
Omul este ceea ce gândește și dacă tu, ca părinte, ajungi să încarci mintea copilului cu impunere, răutate, supărare, atunci nefericirea și boala devin coordonate inevitabile ale vieții lui.
De aceea, încercând să-l imit pe Lorenzo Marone[i], spun: îmi plac părinții care își fac tot timpul copiii fericiţi, pentru a nu avea remușcări cândva și pentru a nu lăsa – din generație în generație – ca râul (a se citi mintea) care coboară de sus plin de impurități să tot coboare și să contamineze alte și alte generații. Sunt frumoase și fericite căsniciile în care părinții nu intervin decât dacă li se cere acest lucru pentru că, altfel, nu văd niciun motiv pentru care un părinte trebuie să intervină cu „idei”, „păreri”, „concluzii” în căsnicia copilului lui.
Dacă, într-o zi, copilul, devenit adult căsătorit, se va despărți pentru că nu a reușit să își pună soția (soțul) pe primul loc, iar părinții să fie doar cei ce așteaptă fericiți orice interacțiune cu familia copiilor lor, sau dacă, într-o zi, copilul, devenit adult căsătorit, se va îmbolnăvi grav ca urmare a suferinței provocate de desele certuri cu părinții, cum va arăta oare din acel moment viața unui asemenea părinte?
Îmi place armonia din familii, unde există respect reciproc atât dinspre copii către părinți, dar și invers; îmi plac bunicii iubiți sincer de nepoți. Atunci când nepotului îi citești în privire bucuria sinceră de a fi în preajma bunicilor, tu, ca părinte, ai liniștea aceea că al tău copil este ocrotit și iubit când nu ești în preajma lui din varii motive…
Îmi place familia în care un părinte respectă și acceptă deciziile copilului care a crescut și a devenit matur. Îmi plac părinții și copiii sinceri și netemători unii de alții și care nu se cenzurează unii în prezența celorlalți, pentru că fiecare a avut „nebunia” greșelilor de la diferite vârste ale vieții.
Îmi plac
familiile fericite și care nu doar fac eforturi să fie fericite…
[i] Trimitere la lucrarea Tentația de a fi fericit, trad de Gabriela Lungu, Editura Humanitas, București, 2018, în care autorul italian enumeră la sfârșitul lucrării, pe parcursul mai multor pagini lucrurile, faptele sau evenimentele care îi plac și care astfel îl fac fericit: „…îmi place când o carte mă așteaptă pe noptieră… îmi place mirosul copiilor de-abia născuți și muzica îndepărtată a unui pian… îmi plac vechile cântece care-ți taie respirația… îmi plac fotografiile care-ți permit să călătorești în timp… îmi plac păsările care se adăpostesc pe streașină și așteaptă să se oprească ploaia… îmi plac chipurile ridate de viață… îmi place cel care-și iubește copilul… îmi place părul alb și balanța metalică care se folosea cândva la piață… îmi plac cei care nu țin supărarea… îmi place cel care are puterea de a crede cu toată ființa lui în ceva… îmi place cine știe să ceară iertare… îmi place zâmbetul copiilor mei… îmi place cel care știe să iubească… ÎMI PLACE CEL CARE LUPTĂ ÎN FIECARE ZI SĂ FIE FERICIT”, p. 237-242.
partea bunicii lui cea mai draga.
Iubiti-va
copiii neconditionat si nerevendicativ, oricand, la orice varsta!