Chiar dacă pare de necrezut, este pentru prima oară când Mircea Cărtărescu, scriitorul român al cărui nume este vehiculat în fiecare an în preajma decernării premiului Nobel, scriitorul tradus în toate limbile europene şi în alte câteva din afara continentului, scriitorul care are unul – două rafturi în orice bibliotecă publică, scriitorul de manual, primeşte titlul de Doctor Honoris Causa. Şi este o mândrie că l-a primit la Constanţa, într-un demers iniţiat de fostul său student, acum profesor universitar la „Ovidius” şi scriitor consacrat el însuşi.
Lui Angelo Mitchievici, preşedintele filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, i-a revenit şi cinstea de a scrie şi de a citi Laudatio. Am reţinut un pasaj ce relevă importanţa operei lui Cărtărescu în literatura română şi explică succesul său la nivel european şi chiar mondial: „Proza lui Cărtărescu pulverizează toate etichetele corelate unui registru minor în care a fost receptată literatura română ca literatură a periferiei (…), fără acces la marile teme. De la avangardă încoace, literatura lui M.C. a operat (…) o breşă considerabilă, lărgind spaţiul de vizibilitate şi eligibilitate a literaturii române în cadrul marii literaturi europene”. Mitchievici mai vorbeşte despre vocaţia de scriitor total, care face sistem şi îşi dezvoltă opera programatic, realizându-şi atât poezia, cât şi proza, la dimensiunea capodoperei. „Asumarea literaturii este totală (…) până la topirea (…) literaturii şi existenţei într-un singur corp, al operei”.
Întâlnirea de ieri cu Mircea Cărtărescu a fost un dar nemaipomenit oferit constănţenilor iubitori de literatură. După momentul festiv în care a primit cu modestie şi emoţie însemnele, medaliile, tablourile oferite de universitate, el a ţinut o conferinţă în faţa publicului numeros din aula Bibliotecii Universitare, urmată de o sesiune interminabilă de autografe şi de o conferinţă de presă.
Am petrecut câteva ore cu un om a cărui coloană vertebrală este Literatura, „un extraordinar dar care ţi se face şi pentru care trebuie să fii teribil de recunoscător”. Nu spune despre el însuşi că este un mare scriitor, dar afirmă cu mândrie că este „un mare cititor”. Şi a înfăţişat celor veniţi să-l asculte o frumoasă alegorie a literaturii universale, folosindu-se de imaginea unei catedrale. Operele realiste ale lui Tolstoi, Balzac sunt dintre cele ce formează structura catedralei, zidurile de rezistenţă; apoi operele de o măiestrie artistică impresionantă ale lui Flaubert şi Nabokov sunt cele ce împodobesc pereţii catedralei. Iar etajul superior al catedralei este populat de autorii care s-au născut acolo: Homer, Dostoievski, Kafka, Proust, Joyce sunt cei ce reprezintă culminarea ideii de literatură, sunt Zeul ce locuieşte catedrala.
Despre poezie vorbeşte cu dragoste, dându-ne o veste rea şi o veste bună: „Vestea rea este că poezia în lumea de astăzi agonizează. Vestea bună este că a agonizat întotdeauna”. Poezia nu este bună la nimic, spune poetul Cărtărescu, pentru că, dacă ar fi bună la ceva, s-ar vinde ca pâinea caldă, ca toate acele cărţi motivaţionale care ne învaţă cum să… orice în 30 de minute sau în 30 de zile. Poezia are „extraordinara valoare a acelor lucruri care nu sunt utile, valoarea lucrului gratuit, care nu aduce bani, nu aduce celebritate, glorie, nimic din tot ceea ce caută omul obişnuit, banal, căruia nu-i pasă de nimic mai înalt decât de el însuşi”.
Şi-a ilustrat plastic şi paradoxal teoria cu o veche poveste Zen. Un maestru a fost întrebat care este lucrul cel mai nepreţuit din lume, iar el a răspuns: o pisică moartă, pentru că nimeni nu poate pune un preţ pe ea.
Poezia, spune Cărtărescu, trebuie citită în acele momente de intimitate cu noi înşine, în care ne punem întrebările esenţiale, în care coborâm în adâncurile propriilor fiinţe pentru a vedea ce înseamnă vieţile noastre, pentru că lucrurile gratuite ne bucură şi ne transformă interior, ne fac din fiare oameni.
Pentru cei ce se întreabă cum a reuşit să scrie atâtea zeci de cărţi – poezie, romane de 600 – 1500 de pagini, proză scurtă, jurnal, publicistică, scrieri teoretice, sute de articole în periodice – făcându-şi totodată, de la vârsta de 24 de ani, neîntrerupt, munca de profesor, fiind în acelaşi timp soţ şi tată, misterul a rămas la fel de adânc, ba chiar s-a adâncit, chiar dacă scriitorul ne-a lăsat să aruncăm o privire în atelierul său de creaţie. Cărtărescu scrie numai de mână, pe caiete, neştergând şi neadăugând nimic. Nu scrie tot timpul, ci trăieşte ca orice om normal, având un simţ al datoriei care îl obligă să se ocupe cu toată seriozitatea mai întâi de familie şi de casă, abia apoi de opera sa, căreia îi dedică două-trei ore, dar nu în fiecare zi. Îşi notează toate visele (700 – 800 consemnate până acum), căci este şi „un mare visător”, recunoscând că se simte dezolat când se trezeşte după un somn fără vise.
Într-o ţară în care nu se discută idei, ci se practică atacul la persoană, Mircea Cărtărescu este unul dintre cei ce şi-au atras numeroase atacuri mediatice pentru că şi-a asumat poziţii publice tranşante, mai ales prin publicistică, practicată regulat şi cu o convingere veritabilă. Este celebru şi ilustrativ pamfletul său la adresa fostului premier Adrian Năstase, „Baroane!”, o replică peste zeci de ani la pamfletul cu acelaşi titlu al lui Tudor Arghezi, despre reprezentantul Germaniei hitleriste la Bucureşti.
Scriitorul continuă să publice articole pe teme de actualitate socială şi politică şi este, în această perioadă, printre personalităţile care s-au alăturat protestelor zilnice din Piaţa Victoriei şi îşi manifestă revolta şi pe contul său de Facebook. Nu este dintre intelectualii cărora li se poate reproşa că se izolează în turnurile lor de fildeş, pentru că el o face numai atunci când creează. „Când mă înfurii, ies în piaţă!”, spune, temperamental. „Un scriitor nu este doar scriitor, este şi cetăţean, este şi o fiinţă etică, o fiinţă care crede în dreptate, crede în adevăr şi luptă pentru el, nu se poate altfel. Absolut toţi oamenii trebuie să reacţioneze, nu doar intelectualii”.
S-a iscat o polemică în aceste zile, plecând de la cazul profesoarei de română din Bucureşti, Cristina Tunegaru, reactivă la gesturile electorale nepotrivite al primăriţei Firea şi îndepărtată apoi din şcoala în care predă. În contextul scandalului, ea a fost acuzată că a renunţat să predea clasici români precum Creangă sau Sadoveanu şi încearcă să-i atragă pe elevii săi spre literatură prin „Cărţile junglei” sau alte cărţi din literatura universală.
În această polemică, Mircea Cărtărescu subliniază rolul profesorului bun, pasionat, de vocaţie, în confruntarea cu o programă şi cu un manual nu întotdeauna bune, dar şi cu o generaţie de elevi pentru care cărţile sunt prea lente faţă de device-urile ce-i ţin ocupaţi tot timpul. Dar nu este de acord cu eliminarea clasicilor literaturii române: „Clasicii de-asta sunt clasici, că au rezistat de-a lungul timpului”.
Chiar dacă multe dintre textele ce le sunt predate în mod obişnuit copiilor nu mai au legătură cu realitatea lor, Cărtărescu e de părere că eforturile profesorilor sau autorilor de manuale trebuie să se îndrepte spre identificarea unor opere mai puţin cunoscute ale clasicilor, care să-i facă pe elevi să rezoneze. De asemenea, pentru mai buna receptare, aceste opere ar trebui alternate cu cele ale scriitorilor contemporani – „Mulţi sunt absolut minunaţi!”. Cu referire la propriile texte aflate în manuale, el spune că puteau fi găsite unele mult mai bune, mai potrivite.
Mulţi dintre români au auzit de Mircea Cărtărescu la apariţia volumului „De ce iubesc femeile” sau atunci când Traian Băsescu a făcut declaraţia surprinzătoare că citeşte „Levantul”, carte pe care a continuat să o indice de câte ori era întrebat despre preocupările sale intelectuale. Alături de acestea, opera sa include trilogia „Orbitor”, „Nostalgia” (după care actualmente se turnează un film în Brazilia), „Visul”, mai multe volume consistente de jurnal, mai multe volume de poezie, ultimul său roman de mare succes fiind „Solenoid”.
A câştigat toate premiile posibile din România şi multe premii internaţionale importante, printre care nu se numără încă premiul Nobel, fapt ce a ajuns aproape să îi fie imputat scriitorului român în ţara sa, deşi este printre acei puţini cotaţi în fiecare an la bursa pariurilor.
Cu sau fără Nobel, în istoria Constanţei va conta faptul că Mircea Cărtărescu, un clasic în viaţă al literaturii române, şi-a primit aici primul titlul de Doctor Honoris Causa.
Nici un comentariu