Sunt rarisime cazurile în care monumente de-o frumusețe unică, precum Cazionul din Constanța sau Vila Regală din Mamaia sunt lăsate în paragină, distrugerea lor fiind, parcă, programată cu precizia unui ceas elvețian. Pe de altă parte, la fel de rarisime sunt cazurile în care monumentele par că ar urma un circuit cu faze în care ai spune că istoria se repetă. Din păcate, în sens invers.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Cazinoul din Constanța, inaugurat în 1910, și construit pe baza proiectului arhitectului Daniel Renard în stil Art Nouveau, a trecut prin câteva „peripeții” până la a ajunge una dintre cele mai frumoase clădiri din țară, emblematică pentru acest stil chiar la nivel european. Astfel, se pare că reprezentanții Partidului Conservator îl preferau pe arhitectul Petre Antonescu, în timp ce liberalii pe Daniel Renard. Schimbările de guvern de la începutul secolului și, desigur, interesele politice, au făcut ca proiectul acestei clădiri să treacă de la Art Nouveau la un stil cu influențe românești și, apoi, din nou la Art Nouveau. Mai mult, din același motiv, a avut parte de trei fundații (vezi în acest sens, publicațiile excepționale semnate de arhitectul Radu Cornescu sau Doina Păuleanu). După o sută de ani, ne-am fi așteptat la o petrecere cu muzică bună și lume elegantă sau, dacă nu era pe gustul gazdelor nodul cravatei și papionul, cel puțin la un foc de artificii și șampanie. În realitate, festivitatea se amâna. Termen nedifinit. Soarta își juca rolul din nou: Cazinoul era mutat de la Primăria Constanța (PSD) la Ministerul Dezvoltării (pe atunci PDL), de acolo înapoi, asta după ce mai fusese și pe la o firmă, iar acum… dacă nu s-a mai schimbat nimic în noaptea asta, este în faza contestațiilor, cu promisiune fermă de renovare. Și la fel de fermă, că stilul va rămâne Art Nouveau…

Castelul din Mamaia, construit la dorința reginei Maria, finalizat în 1926, avea să își lege numele, din 1927, de cel al principesei Elena, mama regelui Mihai. Originară din Grecia, iubitoare de priveliștea nemărginită a mării, nefericita soție a principelui moștenitor Carol, în urma deciziei de a se despărți de acesta, survenită în 1932, vindea vila de la Mamaia guvernului român, care o achiziționa pentru Statul Major. Atât de mare le părea contemporanilor suma pe care o solicitase Elena, 27 de milioane de lei, încât ministrul Constantin Argetoianu nota în memoriile sale că s-ar fi așteptat ca principesa să se arate față de țară „mai înțelegătoare și să priceapă că a venit vremea sărăciei”. Și, într-adevăr, prețul era mare, având în vedere că România era în plină criză economică, guvernul impusese a doua „curbă de sacrificiu”, ceea ce echivala cu reducerea salariilor funcționarilor publici, iar bugetul țării era de aproximativ 25 de miliarde de lei (conform Ioan Scurtu). La un calcul simplu, rezultă că vila din Mamaia a costat aproximativ 0,1% din bugetul României la acea dată. Paradoxal, la peste optzeci de ani de la acea tranzacție, prețul vilei și al terenului aferent lovește din nou. De această dată, Primăria Constanța le-a vândut atât de ieftin încât dosarul a ajuns direct pe masa DNA, procurorul de caz cerând anularea contractului de vânzare a terenului. Deci, de la procente comparabile cu bugetul României, la preț de apartament; de la Familia Regală a României spre… alte familii post-decembriste, mai puțin aristocrate, dar cunoscute printre clubberi; de la capete încoronate, venite în vizite la regina Maria, la personaje care nu cred că fac diferența dintre coroana de Rege și cea de Miss. Se pare însă, că, indiferent de epocă, vila își duce destinul mai departe, iar vânzarea ei (încă) face valuri.

Deși ar părea că istoria se repetă, este doar o istorie într-o oglindă răsturnată. Poate că și aceasta este una dintre diferențele care ne deosebesc de perioada dinaintea comunismului. Pe atunci, se pare, gâlceava politică provoca o concurență pozitivă. Astăzi, este echivalentă cu distrugerea. Până la urmă, singura oglindă care reproduce realitatea cu fidelitate este imaginea din fața noastră: tot ceea ce orașul acesta a avut mai frumos a devenit simbolul prăbușirii fizice și morale, iar destinul acestor monumente nu este altceva decât destinul societății în care trăim. Când privim la ele, practic, ne privim în interiorul nostru. Este, dacă vreți, un soi de dicton:   spune-mi care este Cazinoul tău ca să-ți spun cine ești.

 

Sursa foto: Wikipedia

(Citit de 419 ori, 1 afisari astazi)