În urmă cu o sută de ani, România, cea la care azi ne referim drept Vechiul Regat, era, poate, în faţa celei mai mari provocări: a rămâne neutră, a adera la tabăra Puterilor Centrale, cum şi-ar fi dorit regele Carol I şi o parte a clasei politice – germanofilii, sau a adera la tabăra Antantei, cum şi-ar fi dorit cea mai mare parte a clasei politice, în frunte cu Ionel Brătianu. Astăzi, după ce războiul a fost câştigat de Antanta, ne poate părea o copilărie a avea cu adevărat această dilemă, însă contextul internaţional de la acel moment nu era atât de simplu.

Promotii tablouri pecanvas.ro

România avusese un tratat secret prin care aderase la Puterile Centrale (1883), alături de Germania şi Austro-Ungaria. Tratatul fiind defensiv, ceea ce însemna că intervenţia  era obligatorie doar dacă un membru era atacat, România a putut opta pentru neutralitate în 1914. Totuşi, decizia nu a fost uşor de acceptat, mai ales pentru  regele României, Carol I. Explicaţiile unei astfel de atitudini ţin, desigur, şi de legăturile sangvine cu împăratul Germaniei, însă principalul argument pentru aderarea la această alianţă provenea, pe de o parte, din percepţia asupra pericolului cel mai mare, care era văzut în Rusia, iar pe de altă parte, din cauza alianţei cu Austro-Ungaria. Aceasta din urmă era o poziţionare inacceptabilă pentru cea mai mare parte a opiniei publice româneşti, care vedea în eliberarea Transilvaniei o obligaţie istorică. În acest context, este de remarcat faptul că acest tratat era atât de secret încât fiecare premier care era numit în fruntea guvernului de la Bucureşti, până în 1914, era informat de rege despre existenţa lui (a tratatului), după care era depus din nou în seiful monarhului.

Moartea regelui Carol I, survenită la scurt timp după declararea neutralităţii României, îl aducea pe tron pe nepotul acestuia, Ferdinand, iar în 1916 intrarea în război alături de Antanta. Simbolic vorbind, diplomaţia României, şi la nivelul Casei Regale, intră în faza ei antanto-filă mai ales datorită implicării reginei Maria, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, dar şi a ţarului Rusiei, Alexandru al II-lea. Au urmat, însă, anii grei ai războiului, cu înfrângeri usturătoare, cu promisiuni neonorate din partea aliaţilor, cu ieşirea dezorganizată a Rusiei ţariste din război, în urma revoluţiei din 1917, cu semnarea Păcii dezastruoase de la Bucureşti, la 7 mai 1918. Poate aici ar trebui să amintim, în mare, ce conţinea aceasta din urmă: România pierdea Dobrogea în favoarea Bulgariei, o parte a zonei de munte în favoarea Austro-Ungariei, dar erau şi clauze economice care transformau ţara într-o adevărată colonie a Puterilor Centrale. Din acest punct de vedere, la acel moment, România Mare era o utopie. Şi asta la doar câteva săptămâni distanţă de înclinarea balanţei în favoarea Antantei şi la câteva luni de capitularea Austro-Ungariei (3 noiembrie 1918) şi Germaniei (11 noiembrie 1918).

Totuşi, România Mare, în acele momente dificile, lua contur: la 27 martie Basarabia se unea cu Regatul României, la 28 noiembrie, Bucovina, iar la 1 decembrie, Transilvania. Privind în ansamblu, am putea spune că formula istoricului Gheorghe Brătianu, „o enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, este cât se poate de valabilă şi în acest context. Unirea românilor de la 1918 este rezultatul mai multor factori: este şi ceea ce Ionel Brătianu spunea, „tratatul şi dorobanţul”, este şi actul de la Alba Iulia, este şi rezultatul luptei diplomatice de la Paris a unor personalităţi precum acelaşi Ionel Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Take Ionescu, dar mai ales energica regină Maria, este şi urmarea prăbuşirii Rusiei şi Austro-Ungariei. În acelaşi timp, am putea spune că toate acestea sunt secundare: România de la 1918 este „nu mare, ci firească” (Florin Constantiniu), rezultatul unei conştiinţe naţionale, în contextul în care principiul autodeterminării, instituit de preşedintele american Woodrow Wilson, devenea piatră unghiulară a gândirii politice europene.

„România dodoloaţă”, conform formulei lui Lucian Blaga, cea mai extinsă din istoria ei, era un stat ale cărui provocări nu erau de neglijat: dublarea populaţiei (de la 7,1 milioane la 15,5 milioane), cu un procentaj de minorităţi de 28%, provincii ce proveneau din sisteme administrative diferite, cu nivele de trai diferite şi nevoi pe măsură, o clasă politică ale cărei priorităţi nu convergeau întotdeauna şi, nu mai puţin important, cu vecini precum Bulgaria, Ungaria şi Rusia comunistă.

Cu toate acestea, în ciuda unei idealizări excesive, perioada interbelică este una ce va rămâne de referinţă în istoria României. Personalităţi precum monarhii României sau liderii partidelor politice tradiţionale sunt, indiscutabil, modele pe care orice om politic de astăzi ar trebui să le urmeze. Doar un detaliu, pentru a înţelege cât de mult s-au sacrificat aceşti lideri în numele democraţiei: liberali precum I.G. Duca, Gheorghe Brătianu şi ţărănişti ca Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, alături de mulţi alţii, au plătit cu viaţa în lupta lor împotriva regimurilor totalitare, legionar şi comunist.

La aproape o sută de ani de la Marea Unire, România este într-o fază în care nu am putea spune cu exactitate ce suntem, dar, mai ales, ce am fi putut fi. În ciuda derapajelor clasei politice, după patruzeci şi cinci de ani de comunism şi douăzeci şi cinci de democraţie, România este membră a NATO şi a Uniunii Europene. Nu ştim cât se datorează clasei politice actuale şi cât, unei moşteniri culturale şi politice care ne apropia de democraţiile consolidate din Occident, înaintea războiului. Dacă este să mai adăugăm că preşedinte a fost ales cu o majoritate foarte clară un sas transilvănean, la acest moment, România pare din nou „o enigmă, un miracol”.

Pe de altă parte, din România contemporană au plecat la muncă în străinătate peste trei milioane de români, cei  mai mulţi dintre ei simţindu-se în continuare parte a naţiunii române, ceea ce nu a fost suficient pentru a-i recompensa măcar cu dreptul fundamental de a vota la prezidenţiale.

La această oră ceea ce pare că îi uneşte pe români nu este în niciun caz clasa politică, cât opoziţia faţă de un anumit tip de politică sau tragedii precum cea de la „Colectiv”. Rămâne, de asemenea, o dilemă dacă, la o sută de ani de la Marea Unire, vom reuşi şi o altfel de unire decât în cuget şi simţiri, şi anume o unire în care geografia să nu fie un obstacol: pentru a ajunge în locurile natale, atât preşedintele, cât şi premierul României, care este din acelaşi judeţ cu Iuliu Maniu, pot petrece pe şoselele din România sau pe calea ferată mai multe ore decât ar fi petrecut în perioada interbelică. Din acest punct de vedere, România Mare suferă, iar noi, cei care am primit-o moştenire de la aceia care au plătit cu viaţa, cu siguranţă trebuie să facem mai mult.

La mulţi ani, România!

(Citit de 347 ori, 1 afisari astazi)