Primăvara Postului Paștelui

În Grecia, în prima zi a Postului Paștelui, numită „Lunea Curată” oamenii merg în aer liber, urcă pe dealuri și înălță zmeie. Obiceiul acesta urmărește evidențierea libertății cu care omul a fost înzestrat de către Dumnezeu. Însă libertatea umană este un dar care trebuie învățat, pentru că, întrebat dacă știu să cânt la vioară, aș răspunde: „Nu sunt sigur, nu am încercat niciodată” și în felul acesta ați găsi ceva ciudat în răspunsul meu; totuși, sunt sigur că nu voi putea cânta niciodată sonatele lui Bach la vioară fără să fi învățat în prealabil cum să mânuiesc vioara. Așa se întâmplă și cu libertatea omului: omul nu este cu adevărat liber dacă nu a învățat cum să-și folosească corect libertatea, acest proces presupunând supunere, disciplină și lepădare de sine. De aceea, libertatea nu este doar un Sunt sigur că nu voi putea cânta niciodată sonatele lui Bach la vioară fără să fi învățat în prealabil cum să mânuiesc vioara. Așa se întâmplă și cu libertatea omului: omul nu este cu adevărat liber dacă nu a învățat cum să-și folosească corect libertatea, acest proces presupunând supunere, disciplină și lepădare de sine. dar, ci și o îndatorire.

Apelativul de „Lunea Curată” evocă părăsirea tuturor obiceiurilor păcătoase, ca și a mâncărurilor de dulce și reînnoirea prin jertfă și lepădare de sine, prin alipire de Dumnezeu, prin înfrânare și nevoință. Cuvântul „nevoință” din limba română este traducerea cuvântului grecesc „askesis” (asceză), însă în limba română prin „nevoință” înțelegem „a nu face voia ta”, ci a face voia altcuiva, în cazul de față, a face voia lui Dumnezeu prin ceea ce gândești,
in ceea ce vorbești, prin ceea ce lucrezi.

De cealaltă parte, în Apus, ziua începerii Postului Paștelui este miercuri, fiind denumită „Miercurea Cenușii” pentru că este obiceiul ca în această zi ramurile de salcie (palmier, măslin sau alt arbore) sfințite în duminica Floriilor de anul trecut, ramuri care au împodobit icoanele și statuile din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică spre a fi arse.  Cenușa rezultată din arderea acestor ramuri se folosește la ieșirea de la slujbă, presărându-se pe fruntea credincioșilor, în timp ce preotul spune: „Adu-ți aminte, omule, că din țărână ești și în țărână te vei întoarce”, cuvinte pe care Dumnezeu i le-a spus lui Adam cu ocazia izgonirii sale din rai. Cenușa se pune pe capetele credincioșilor prezenți la slujbă ca semn de pocăință și de angajament de a ține postul cu curățenie.

În fapt, și în Biserica Ortodoxă duminica dinaintea intrării în Postul Paștelui este numită duminica izgonirii lui Adam din rai pentru a ne aminti că primii oameni au pierdut veșnicia neascultând porunca divină de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nepostind. Există un tablou expresiv, al pictorului german Albrecht Durer, care îi înfăţişează pe Adam şi Eva plecând din rai. În spatele primilor oameni nu se distinge nimic, doar un fond negru; aşa arată raiul pentru omul păcătos, nefiind prietenos şi primitor pentru cei care nu ascultă cuvântul lui Dumnezeu. În schimb, raiul este o grădină frumoasă şi primitoare doar pentru oamenii vrednici de a-i vedea frumuseţea.

Încercând a căuta numai câteva dintre motivele însemnătății Postului Paștelui trebuie să spunem că el reprezintă o oferire a lumii înapoi lui Dumnezeu ca un act de mulțumire. Cum se împlinește acest fapt? În Vechiul Testament, poporul evreu a învățat să ofere lui Dumnezeu, anual, o zeciuială, adică a zecea parte din roadele pământului. Era un mod de a recunoaște faptul că pământul îi aparține lui Dumnezeu și, prin oferirea zeciuielii, noi Îi dăm înapoi, cu recunoștință, ceea ce Îi aparține. Această idee de zeciuială a fost aplicată de primii creștini și Marelui Post. Perioada Postului era văzută ca o zeciuială a anului, o a zecea parte dedicată în special lui Dumnezeu. Ceea ce uneori credem că este o jertfă prin respectarea postului este, în principal, o chestiune de renunțare, de dăruire. Principalul accent nu cade pe ceea ce ne refuzăm nouă înșine, ci pe ceea ce Îi oferim lui Dumnezeu și aproapelui nostru. Și efectul darului făcut lui Dumnezeu – un dar pe care Dumnezeu îl acceptă – este restabilirea relației personale dintre noi înșine și El.

Ne întrebăm, cu siguranță, cum a apărut Postul Paștelui? Răspunsul are o foarte mare legătură cu Taina Botezului pentru că în primele veacuri (în special în secolul al IV-lea) catehumenii – cei care erau învățați pentru a primi botezul – parcurgeau o perioadă pregătitoare de 40 de zile cu post aspru, privegheri, rugăciuni, lepădări și slujbe zilnice. Oficierea botezului avea loc în noaptea de Paști, botezul nefiind, ca în zilele noastre, o ocazie familială, ci un eveniment public la care participa întreaga comunitate. Dacă, în primele trei secole, postul pentru creștini dura o săptămână și era premergător Paștelui, din secolul al IV-lea creștinii simțeau nevoia de a fi alături de cei care se pregăteau a primi botezul, considerând că bucuriile și necazurile unuia erau bucuriile și necazurile tuturor. Mai mult, creștinii voiau să ia parte la pregătirea finală a catehumenilor, astfel că, atunci când venea noaptea de Paști, ei își reînnoiau propriile angajamente baptismale, alături de cei care tocmai își primiseră inițierea.

Astfel, Postul Paștelui nu este numai sărbătoarea zeciuielii noastre, când Îi oferim timpul înapoi lui Dumnezeu, ci este și reafundarea noastră în apele inițierii, când ne reaprindem fidelitatea noastră față de Hristos, Botezătorul nostru. Postul Paștelui este, prin urmare, o ocazie anuală de a reflecta încă o dată asupra caracterului central al botezului în experiența noastră creștină. Mai mult, în clipa în care, în noaptea Învierii, preotul iese cu lumânarea aprinsă în mână și spune: „Lumina lui Hristos…”, noi toți trebuie să ne întrebăm: ce am făcut, de la Paștele trecut, pentru a transmite și altora această lumină? Așadar, Postul Paștelui se referă la botez și la misiune.

Totodată, Postul Paștelui este o școală a comuniunii, pentru că semnifică nu numai dăruirea şi misiunea, ci și iubirea reciprocă. Postul nu are nicio valoare dacă nu reușește să restaureze relațiile: a omului cu Dumnezeu și a oamenilor întreolaltă. Și atunci când aceste relații au la bază smerenia, pocăința, credința și iubirea sinceră, „Tatăl care vede în ascuns” ne va răsplăti nouă, dăruindu-ne înțelepciunea de a alege un mod de viață bazat pe ceea ce avem nevoie și nu unul bazat pe ceea ce ne dorim.

…și astfel zborul zmeielor devine cu rost și necesită a fi reînnoit an de an.