În loc de o lansare de carte, joi, la Muzeul de Artă, am avut parte de o întâlnire cu Don Quijote. Pe numele său din buletin Dorin Popescu, un om vehement, deschis, primitor, retoric, entuziast, pe alocuri înlăcrimat, ne-a vorbit despre obsesiile sale literare şi existenţiale, între care Eminescu, Noica, Marin Mincu, Tomisul, România sunt cele mai însemnate.
Volumul lui Dorin Popescu, „Figuri ale textului anteic”, marchează contactul reînnoit cu pământul Tomisului al unui fost student al Academiei Navale şi al Facultăţii de Litere a Universităţii „Ovidius”, fost membru al Cenaclului de Marţi, pe care viaţa şi cariera de diplomat l-au purtat prin Cernăuţi – unde şi-a găsit Dulcinea – şi prin Sarajevo. Născut în Oltenia – zonă ce reprezintă, cred eu, obârşia speciei româneşti de Don Quijote – D. Popescu a devenit de puţină vreme constănţean cu acte, recunoscând astfel Tomisul ca centru al lumii sale.
Personajul mitologic Anteu a fost dintotdeauna unul dintre preferatele mele. Felul în care îşi extrăgea puterea din contactul cu pământul m-a fascinat pentru că este, de fapt, o metaforă a patriotismului, însuşire ce cunoaşte metamorfoze şi mutaţii considerabile în zilele noastre, ale globalizării accelerate de progresul tehnologic. Dorin Popescu este un patriot şi un literat de modă veche, el îşi cultivă cu iubire şi cu patos legăturile, nefiindu-i teamă de apostolii relativizării contemporane.
Abia sosit la Constanţa, pare să-şi fi fixat un obiectiv ambiţios, acela de a dinamiza viaţa culturală din regiune, începând prin a-şi scutura auditoriul venit pentru lansarea cărţii sale cu un surprinzător „Ce se întâmplă cu dumneavoastră, domnilor?!”. Ne-a amintit o realitate care nu ne place, aceea că la Constanţa cultura nu se ridică la nivelul celorlalte oraşe importante din ţară şi că, fără efortul conjugat al tuturor celor ce pot şi vor, nici nu se va ridica vreodată. Chiar dacă discursul său aprins era puţin nedrept faţă de mulţi dintre noi, sunt sigură că ne-a făcut pe toţi să ne întrebăm dacă facem îndeajuns, deci şi-a ajuns scopul. Mi-a amintit întrucâtva – şi sunt sigură că asta o să-i placă foarte mult şi o să-l încurajeze în exces – de mentorul nostru comun Marin Mincu, în momentele sale de impetuoasă furie civilizatoare.
Garanţii operei şi personalităţii lui Dorin Popescu au fost Bogdan Papacostea, care a vorbit despre aspiraţia şi capacitatea autorului de a livra o realitate nouă, nu doar o poveste, şi cunoscutul profesor de istorie Ion Moiceanu, care a depus mărturie elogioasă despre prietenul şi nepotul său. Volumul lansat este al doilea, după teza de doctorat cu titlul „Noica. Bătălia continuă”, publicată în 2013. Cartea, editată de Ideea Europeană, cuprinde cele mai importante texte publicate de-a lungul timpului în periodice, de fapt textele ce abordează acele teme de care autorul este îndrăgostit iremediabil.
Îndrăgostit – acesta este, cred, cuvântul ce-l caracterizează cel mai bine. Îndrăgostit de Tomis, de România, de Noica, de Mincu, de fiecare interlocutor, de textele sale, de oameni, de sine, de cuvânt, de familie, de Eminescu. Nu este o iubire liniştită, calmă, păstrată între limitele propriei fiinţe, ci una pătimaşă, care-şi caută prilejuri de a se manifesta şi a face noi prozeliţi. Dintre textele citite de autor spre exemplificare, iată-l pe cel ce i-a înecat glasul de lacrimi: „Am fost acolo şi ştiu. Nu există iubire mai mare şi nu există iubire mai sinceră pentru Eminescu decât în casele de români din Bucovina. În aceste case se aprind lumânări în nopţile în care ni se ucid statuile. În aceste case se mai citeşte Eminescu. La serbările şcolare se mai şterg cu batiste obrajii de plâns când vreun glas inocent tulbură liniştea sălii cu Doina. […] Prefer acest gest de iubire, fie el arhaic şi agrar, grimasei tâmpe a unuia care nu mai crede în nimic. A unuia care nu mai crede în Eminescu. A unuia pentru care numele lui Eminescu are vaga rezonanţă a unui fundaş central din Scorniceşti…”
Don Quijote şi-a făcut, aşadar, buletin de Constanţa şi vrea să se bată cu uriaşii/ morile de vânt, activitate ce ar trebui introdusă într-un nomenclator local. Eu, una, îi urez bun venit în club şi sper ca lancea sa oltenească să aibă eficienţa scontată.
Nici un comentariu