Această mare e acoperită de adolescenți

Promotii tablouri pecanvas.ro

care învață mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu brațul, de curenți,

mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect

și îi contemplu ca la o debarcare. […]

                                                            (Nichita Stănescu, Adolescenți pe mare)

V-am contemplat, timp de patru ani, cum pășiți spre viitor, din ce în ce mai siguri pe voi. M-am regăsit în fiecare și am învățat de la fiecare. Vă mulțumesc și vă îmbrațișez cu drag.

Diriginta voastră

 

Este mesajul meu pentru albumul de final al clasei a VIII-a. Am selectat un citat din poetul meu preferat, care să mă reprezinte în raport cu elevii cărora le-am fost dirigintă timp de patru ani (celor mai mulți dintre ei) sau un singur an (altora, veniți în ultimul an școlar) și care, în mai puțin de două săptămâni, vor începe o nouă etapă, anii de liceu. Ani pe care li-i doresc să fie și mai frumoși decât cei din gimnaziu. Și așa va fi, căci mersul lor pe valuri le va fi mai ferm, pentru că au început să-și cunoască potențialul și au încredere în ei.

Mi-am dorit să le transmit, timp de patru ani, dorința de a-și descoperi și asculta sinele, deprinderea de a nu se compara cu nimeni, decât cu ei înșiși, obiectivul de a deveni, zi de zi, o variantă mai bună a lor. I-am văzut cum s-au deschis asemenea unor boboci de trandafir, unii cu mai mulți țepi, alții cu mai puțini….deh! vârsta adolescenței! Și eu, la rândul meu, am învățat de la ei. Multe, pentru care le sunt recunoscătoare. De aceea, mesajul care a urmat fragmentului din poezia lui Nichita Stănescu l-am scris cu ușurința unei respirații, întrucât concentrează ceea ce am simțit eu la despărțirea de clasa mea.

 

În urmă cu două-trei săptămâni, o bună prietenă m-a întrebat ce am învățat de la copiii mei, personali sau elevi. Inspirată întrebare! Căci pune în altă lumină relația copil-părinte, elev-profesor, relație care, văzută din această perspectivă, ar netezi multe dintre asperitățile ce se ivesc între cele două „tabere”, care, prin tradiție, se situează pe poziții antagonice.

Poate că dintotdeauna actualul „conflict dintre generații” s-ar putea aplana odată și odată și s-ar putea transforma într-un „parteneriat între generații” dacă noi, adulții, ne-am apleca cu mai multă atenție asupra copiilor și adolescenților, nu doar dăruindu-le ceea ce avem de dăruit, ci și fiind deschiși la ceea ce au ei să ne dăruiască. Nu doar învățându-i ceea ce noi știm deja, ci și învățând de la ei ceea ce noi am uitat sau ceea ce nu am învățat încă.

Înainte de toate, ca să poți învăța de la cei mai mici decât tine, trebuie să-i asculți, să le acorzi atenție, să le dai șansa și încrederea că sunt ascultați. Ca să poți învăța de la ei, trebuie să-i lași să se deschidă, fără să le fie teamă că vor fi ridiculizați sau sancționați, în eventualitatea în care greșesc. Altfel se vor închide în sine și nu vei mai avea șansa să știi ce gândesc, să-i poți corecta sau îndruma, sau, la fel de nedorit, se vor autocenzura, până la a-și pierde încrederea în sine, entuziasmul, aripile. Și știm cu toții că tarele din copilărie și din adolescență își pun o amprentă greu de șters, peste ani.

Mai apoi, ca să poți învăța de la cei care vin în urma ta, trebuie să-ți recunoști limitele, să conștientizezi faptul că rutina netezește acele asperități și neliniști care te împing să fii mereu curios, să cauți, să înveți, iar și iar.

 

Ce am învățat de la ei? Să visez din nou, să râd cu inima deschisă, să accept cu mai multă îngăduință lucrurile care nu-mi convin sau care nu sunt așa cum vreau eu, să fiu mai tolerantă față de cei din jurul meu. Am învățat să nu mai am rețineri în a-mi arăta emoțiile și să îmbrățișez, când simt asta.

Am învățat că mai întâi trebuie să-ți dorești ceva ca sa poți avea pretenția să se împlinească, că realitatea poate fi văzută la fel de firesc și dinspre mare spre țărm, și dinspre țărm spre mare și că, la urma urmei, noi, părinții sau profesorii, nu i-am „primit” decât pentru o perioadă de timp, în care să-i protejăm, dar nu sub clopote de sticlă, să-i ajutăm să se descopere și să-și ia zborul, nicidecum să-i cioplim, conform proiecțiilor sau visurilor noastre.

(Citit de 1.365 ori, 1 afisari astazi)