Din civilizaţia ardeleană în mlaştina tomitană. Şi o întrebare pentru Decebal Făgădău

Zilele trecute m-am întors de la Cluj-Napoca. Să nu-mi spuneţi că nu vă aşteptaţi să scriu ceva despre asta, căci o comparaţie se impune cu necesitate. După o baie de civilizaţie ardeleanească, m-am scufundat din nou în „mlaştina tomitană”[i].

Ce-am văzut eu la Cluj… nu e Occident, cum hiperbolizează unii, dar e un oraş care îşi merită numele de capitală de judeţ.

Am văzut şi am călcat în picioare (chiar şi pe tocuri!) trotuare fără gropi, cu pavele sau cu asfalt intact. Uau! M-am urcat în mijloace de transport ecologice (tramvaie, troleibuze) cu aer condiţionat. Uau, uau! Mi-am luat bilet în staţie, de la automat care dădea şi restul. Subînţelegeţi câte un „uau” de constănţean un pic invidios după fiecare frază!

M-am orientat după plăcuţe indicatoare de străzi. Am stat într-un cămin studenţesc de un confort şi o curăţenie ireproşabile, înconjurat de spaţii verzi de o frumuseţe şi de o prospeţime ce-ţi luau răsuflarea, plus o bază sportivă imensă, cu zeci de terenuri şi săli pentru toate disciplinele posibile.

M-am plimbat până m-au durut picioarele (de-aici ar trebui să deduceţi mărimea terenului dedicat) printr-un parc (central) în care nu am văzut gunoaie sau iarbă uscată, ci spaţii verzi, fântâni arteziene (în funcţiune), lac cu lebede (adevărate şi hidrobiciclete) şi raţe sălbatice, alei fără gropi, locuri amenajate pentru sport, bănci intacte, statui semnificative bine puse în valoare, Cazinou – o clădire de un alb nepătat, nu la fel de frumoasă arhitectural sau cu atâta personalitate ca ruina noastră, chioşc pentru fanfară, umbră, aer curat, adulţi relaxaţi, copii fericiţi.

Am coborât din tren la Constanţa pe un peron nereparat de mult timp, mi-am cărat valiza pe scări pentru că nu există rampe, am ajuns în faţa gării, zonă care arată ca un bazar, evitând cu greu taximetriştii piraţi, am trecut pe lângă imensa parcare improvizată în care maşinile staţionează cum şi unde pot. Mirosul de gaze de eşapament este pregnant, mai ales de la autobuzele (neecologice) ce trec pe la capătul de linie, dar el este copleşit treptat de mirosul de rahat ce predomină pe bulevardul ce mărgineşte parcul, izul venind de la veceurile „ecologice” (nu am văzut aşa ceva în Cluj, dar am văzut veceu public într-o clădire la intrarea în parc, şi nu mirosea în jur). Am făcut eforturi să-mi ţin răsuflarea măcar pe porţiunile din jurul focarelor de infecţie – nu-mi iese din cap că mirosul este rezultatul întâlnirii dintre anumite particule ale unei substanţe şi celule specializate ale nasului, iar gândul că moleculele de rahaţi ai unei mulţimi de oameni se întâlnesc cu celulele olfactive din nasul MEU este insuportabil şi vomitiv.

Mi-am târât trollerul prin gropile de pe trotuar – repet, pe bulevard, la una dintre intrările în oraş –, ştiind că în curând trebuie să mă aştept să-i pice roţile, m-am ferit de aspersorul care stropea mare parte din trotuar în loc să stropească iarba din parc… cam aşa arată revenirea în mlaştină.

La început este mai greu, până când amintirile plăcute nu mai sunt aşa de recente şi pregnante, favorizând comparaţiile. Pe asta se bazează şi oamenii din administraţia locală, pe uitare şi resemnare.

O întrebare mă macină: eu ca eu, m-am dus la Cluj-Napoca şi m-am minunat, bucuroasă de civilizaţie, iar în acelaşi timp m-am enervat gândindu-mă la bătaia de joc la adresa constănţeanului. Dar primarul nostru, Decebal Făgădău, fost viceprimar atâţia ani, el cum se raportează la o astfel de situaţie, atunci când călătoreşte într-un oraş (din România, comparabil ca mărime şi buget cu oraşul nostru) în care este atât de vizibil că mare parte din banii cetăţenilor sunt investiţi în beneficiul cetăţenilor şi nu sifonaţi pentru interese personale şi de grup? Poate el să se bucure de confort şi facilităţi sau ruşinea îl copleşeşte la gândul mizeriei de acasă?

[i] Sintagma lui Marin Mincu; şi ea se impune cu necesitate în situaţia dată.