Astăzi, mai mult ca niciodată, educaţia trebuie să răspundă noilor provocări generate de cultura postmodernă, care are câteva linii reprezentative:

Promotii tablouri pecanvas.ro
  • cultura industrială, care conceptualizează maşinăria şi nu produsul;
  • cultura postindustrială, în care majoritatea activităţilor umane este reprezentată de servicii, prin comercializarea produselor la nivel planetar;
  • cultura comunicaţiilor şi mass-media, unde lumea este accesibilă fiecăruia prin intermediul presei, radioului si televiziunii; de aici omul realizează că aparţine umanităţii globale;
  • cultura electronică, care face un pas calitativ important în câmpurile deja semnalate mai sus, dar care transformă omul dintr-un creator, într-un simplu executant;
  • cultura globală, care tinde să contopească caracteristicile personale şi naţionale, determinând o întoarcere a individului către sine însuşi, ca urmare a rezistenţei la procesul de nivelare umană;
  • cultura drepturilor omului, prin afirmarea respectului faţă de fiecare om în identitatea sa rasială, etnică, religioasă, fiziologică atât privit ca individ, cât şi ca grup; este acel „drepturile mele trebuie să se împace cu drepturile celorlalţi, căci împreună formăm o societate pacifică şi fraternă”;
  • cultura democratică, întrucât poporul este implicat tot mai mult în luarea deciziilor politice importante, nu doar în alegerea reprezentanţilor parlamentelor naţional şi supranaţional, Parlamentul European, dar şi prin faptul că problemele sociale găsesc interes în societate prin organizaţiile nonguvernamentale.

Civilizaţia occidentală cunoaşte o progresivă diminuare a valorilor etice şi valorice, simbolice şi religioase, pentru că este departe de om şi de nevoile sale reale. Caracterul moştenit de umanismul postmodern, reprezintă o adevărată provocare mai ales pentru educaţia de tip creştin. Provocarea postmodernităţii comportă mai multe elemente: prezenţa împreună a mai multor reprezentări despre lume; pierderea semnificaţiei unui anumit model de antropologie şi educaţie creştină; unitatea persoanei este ameninţată de un bogat evantai de rupturi structurale şi culturale şi, de ce nu, lipsa de consistenţă a faptului creştin.

Cum răspunde educaţia acestor noi provocări?

Lipsurile şi problemele din învăţământ, pe care le-am trăit ca elev şi student, dar pentru care acum sunt responsabil ca profesor, m-au motivat să privesc mai mult spre mine ca om, pentru a mă putea deschide faţă de studenţii mei. În plus, m-a ajutat pentru asumarea criteriului complexităţii, cultivarea strategiei „creşterii în înţelepciune”, ca răspuns la imperativul etic al responsabilităţii personale.

Consider că baza materială şi logistica decentă de care avem nevoie în actul educativ nu sunt totul pentru a-l transforma într-unul deNe revine sarcina ca, prin alte mijloace decât cele tehnice şi multimedia, să reuşim să-i scoatem pe elevi din non-sensul vieţii lor, din frustrare, din plictiseală şi pe unii chiar din disperare. calitate.

Elevii au calculatoare mai performante acasă, iar în materie de cunoaştere a IT-ului sunt cu mult peste nivelul nostru. Şi, cu toate acestea, sufletul lor rămâne adesea blocat în indiferenţă. Aşadar, ne revine sarcina ca, prin alte mijloace decât cele tehnice şi multimedia, să reuşim să-i scoatem din non-sensul vieţii lor, din frustrare, din plictiseală şi pe unii chiar din disperare.

Este trist să întâlneşti în facultate studenţi buni care descoperă de abia acolo că nu le place ceea ce fac şi că nu au vocaţie pentru viitoarea meserie. Or rolul educaţiei este să-i ajute pe tineri să se definească şi să facă alegeri corecte pentru viaţa lor, care să-i ducă la împlinire şi nu la frustrare.

Pledez pentru o educaţie care să conducă spre realizarea esenţei persoanei umane şi pentru un parcurs de formare care să fie pătruns de principiul ADEVĂRULUI.

Din experienţa mea de profesor şi preot, am învăţat că educaţia este punctul în care decidem dacă iubim suficient de mult încât să ne asumăm responsabilitatea de a-l salva pe celălalt de la ruină.O şcoală în care elevul este hrănit cu informaţii şi este evaluat după cât de corect le redă deja este în pericol. Şcolile sunt laboratoare în care profesori şi elevi învaţă împreună cum să trăiască frumos pe scena lumii.

Din experienţa mea de profesor şi preot, am învăţat că educaţia este punctul în care decidem dacă iubim suficient de mult încât să ne asumăm responsabilitatea de a-l salva pe celălalt de la ruină.

Educatorul trebuie să găsească motivaţiile corecte şi să cultive dialogul, care devine elementul de neînlocuit în actul educativ. Atunci când profesorul cultivă, el generează o mişcare spre interioritate. Dar trebuie să cultive şi spre exterior şi, dacă totul este bine consolidat, atunci profesorul conduce elevul la dezvoltarea aptitudinilor acestuia din urmă.

Uneori este bine să „urcăm cărţile în pod” şi să ne apropiem de elevii noştri cu iubire, învăţându-i din înţelepciunea care a rămas în noi după ce am lăsat cărţile în pod. Aceasta este noutatea educaţiei care izvorăşte din spiritualitatea de comuniune: profesori şi elevi, egali între ei, avându-L pe Dumnezeu în centru. Elevul trebuie să se lase „generat” de către educator, dar şi să-i ofere acestuia iubirea lui. Iar dacă elevul se deschide faţă de profesorul său, pentru a primi ceea ce i se oferă în actul educaţiei, atunci, pe baza reciprocităţii relaţiei de iubire, şi profesorul se deschide, acceptând întrebările şi contribuţia elevului său. Experienţa ne arată că, într-o atmosferă de iubire reciprocă, Iisus Învăţătorul se află prezent în mijloc, este lumină pentru toţi şi ne conduce la adevărul deplin.

O astfel de relaţie, bazată pe această calitate a iubirii, trebuie să fie mereu vie şi între cadrele didactice. Astfel, ele vor putea descoperi adevărata lor misiune şi, făcându-l prezent mereu pe Dumnezeu între ei, în şcoala lor, în fiecare compartiment al educaţiei, vor fi constructorii unei societăţi noi.

O societate care vede în fiecare urbe a sa concretizarea fraternităţii vii şi puternice, care să facă din aceasta o comunitate deschisă către toţi şi care să creeze condiţiile pentru ca fiecare să poată să îşi exprime propria personalitate şi să realizeze propria vocaţie, oferind ce are mai bun în sine, este o societate care mai dă o şansă frumuseţii vieţii.

 

          Ştiinţa şi purtarea (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

Un ţăran fără carte ştie mai multe decât îşi închipuie un orăşean cu carte. Dumnezeu îl învaţă. Un orăşean cu carte ştie mai puţin decât îşi închipuie un ţăran fără carte. Mândria scade ştiinţa lui.

Învaţă ce vrei şi să ştii ce poţi; însă un lucru trebuie ştiut: întotdeauna este mai de preţ purtarea cea bună, decât multa ştiinţă.

Omul cu carte, îmbrăcat în haine de puşcăriaş, stârneşte scârba, dar cel fără carte îmbrăcat în haine de puşcăriaş stârneşte mila.

Când se află despre un om cu carte că a făcut o faptă rea, pe buzele tuturor se poate citi aceeaşi întrebare: cum a putut cunoaşte acest om nenumărate lucruri iar două lucruri de căpătâi nu le-a putut învăţa: să se teamă de Dumnezeu şi să cinstească pe oameni?

Învaţă ce vrei şi să ştii ce poţi; însă un singur lucru trebuie să-l înveţi: să nu foloseşti rău ştiinţa ta. De atâtea ori s-a spus: e mai bine să nu ştii decât să foloseşti rău ştiinţa ta.

 

(Citit de 578 ori, 1 afisari astazi)