IUBIRE, PATIMI ŞI ÎNVIERE

Evreii au o sărbătoare denumită sărbătoarea Corturilor sau a Tabernacolelor care evocă, asemenea unui memorial, actualizarea şederii poporului Israel în deşert, în corturi, în timpul peregrinării celor 40 de ani şi a înaintării lui biruitoare din Egipt spre Pământul Făgăduinţei, până la Ierusalim. În cadrul acestei sărbători se cântă „Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” şi oamenii poartă în mâini ramuri de salcie sau de finic. Aceeaşi cântare şi aceeaşi manifestare de bucurie o regăsim în momentul intrării triumfale a Domnului în Ierusalim. Intrând în Ierusalim, Domnul arată prin aceasta că prin Patimile şi Învierea Sa, ne conduce pe noi, adevăratul Israel al acestor vremuri, spre adevăratul Pământ al Făgăduinţei, spre Templul cel adevărat din Împărăţia cea crească, prefigurat pe pământ de Sfânta Sa Biserică.

Chinurile lui Hristos şi moartea Sa pe Cruce nu reprezintă o datorie de suferinţă pe care omul trebuie să I-o plătească lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a dorit suferinţa oamenilor; pentru că, în fapt, suferinţa şi moartea sunt prezente în omenire fiindcă păcatul a intrat în lume prin greşeala unui om.

Până la venirea lui Hristos, suferinţa şi moartea nu erau pentru om decât consecinţa inevitabilă a păcatului, dar prin asumarea acestora, Mântuitorul Hristos le transformă în semne ale iubirii: ale iubirii Sale ascultătoare faţă de Tatăl şi ale iubirii Sale de oameni.

Acesta este adevăratul sens al suferinţei noastre omeneşti, căreia nu ne putem sustrage: să transformăm suferinţa în iubire de Dumnezeu; să nu fim niciodată răutăcioşi sau răuvoitori cu cei care ne provoacă suferinţe, ci dimpotrivă, să ştim să-i iubim. Să-i iubim adevărat înseamnă să le dorim cu adevărat binele, să le dorim mântuirea şi să ne rugăm pentru aceasta. „În ziua când această iubire între noi şi între noi şi Tatăl şi Fiul se va realiza integral, vom cunoaşte ceea ce spune Iisus: <<în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi>>. Teoretic o ştim deocamdată din cuvântul lui Iisus. Dar atunci vom cunoaşte prin experienţă, prin simţire. Căci atunci vom fi înaintat la această simţire, sau la un grad al simţirii depline a prezenţei lui Hristos în noi şi a noastră în El”, spune lămuritor părintele Stăniloae.

Astfel, dacă sărbătoarea Corturilor semnifica comemorarea şederii în corturi a poporului israelit, dar şi vestirea corturilor celor veşnice, corturilor celor drepţi, prin sărbătoarea Floriilor, plasată chiar înainte de Sfintele Sale Patimi, Mântuitorul Hristos a dorit să arate că „semnificaţia Pătimirilor Sale este drumul spre Înviere” (Placide Deseille).

Există un eveniment relatat într-una din cărţile Vechiului Testament care prefigurează marele eveniment al Învierii lui Hristos. Este vorba despre minunea învierii din morţi a fiului şunamitencei de către prorocul Elisei. Acesta fiind proroc, era un om al Duhului. Duhul Sfânt nu fusese încă revărsat peste tot poporul lui Israel, cum se va întâmpla la Cincizecime, când El este trimis peste Biserică, dar prorocii erau deja oameni ai Duhului, fiind locuiţi lăuntric de Duhul Sfânt. Aflând de moartea acestui copil, Elisei se întinde peste el, făcându-se mic cât trupul lui şi se ghemuieşte pe el, pentru a-i putea transmite energia de viaţă făcătoare a Duhului Sfânt Care sălăşluieşte în el şi în felul acesta îl înviază. Mântuitorul Hristos face acelaşi lucru pentru întreaga omenire. Unii dintre monahii apuseni din secolul al XI-lea, inspiraţi din învăţătura Sfinţilor Părinţi, numeau Logosul întrupat, „Logosul prescurtat” („Verbum abbreviatum”). Foloseau această expresie pentru că Hristos s-a micşorat după dimensiunile firii noastre omeneşti. Deşi, de o fiinţă cu Tatăl, de natură dumnezeiască, infinit de mare, Şi-a asumat firea noastră omenească în starea ei de suferinţă şi de moarte pentru a-i transmite viaţa divină, energia divină care izvora din Persoana Sa dumnezeiască. Aceasta este marea Taină a Întrupării şi a Învierii.

Pentru a ajunge la rându-ne la împărtăşirea de roadele Învierii lui Hristos trebuie să ne rânduim viaţa în iubire, în bucurie, în statornicia în bine: „Nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii…Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători, la rugăciune stăruiţi…Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grija de cele bune înaintea tuturor oamenilor”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel.

Acest îndemn este adresat tuturor oamenilor, de aceea Învierea Domnului este binevestită în noaptea de Paşti nu înlăuntrul bisericii, ci în afara bisericii, deoarece ea priveşte nu numai pe creştini, ci întreaga omenire.