Regizorul Adrian Tamaş: „Constanţa n-ar fi avut nicio şansă să devină capitală culturală europeană”

Adrian Tamaş este, de origine, constănţean. Absolvent de Politehnică, reconvertit la artă. La teatru. Şi-a susţinut licenţa cu o comedie SF, „Despre viaţa lui Zeze şi adevărul despre moartea sa”, dar nu la UNATC, fiindcă şi-a dorit să iasă din spaţiile convenţionale, ci la Green Hours. La Teatrul de Stat Constanţa a montat spectacolul „O zi de vară” al lui Slavomir Mrozek. În actuala stagiune, regizorul constănţean a pus în scenă „Frumos este în septembrie la Veneţia”, la Iaşi. Adrian Tamaş n-a fost niciodată angajatul vreunui teatru.

În ce priveşte Constanţa, oraşul său natal, consideră că, aici, lucrurile se derulează… sub nivelul mării şi că n-am fi avut şansa de a deveni capitală culturală europeană, pentru că nu există un climat local care să alimenteze pretenţiile culturale.„În România, te şi uiţi la nişte potentaţi ai zilei, care dau interviuri, şi la oameni aflaţi la putere, dar care abia reuşesc să îndruge două vorbe, corect gramaticaliceşte. Şi, totuşi, te întrebi cum de sunt ei acolo sus. Anglo-americanii au vorba asta, „ignoranţa este fericire”, ceea ce, cred eu, se aplică de foarte multe ori şi în România, mai ales că societatea românească e foarte slabă din punct de vedere civic, în comparaţie cu ţările din zonă. Noi suntem într-o mare de calm, de linişte, de mulţumire şi automulţumire”

Reporter: În actuala stagiune numele tău a fost legat de Iaşi, acolo unde s-a jucat „Frumos este în septembrie la Veneţia”. De ce ai ales Iaşiul şi de ce un text al lui Teodor Mazilu?

Adrian Tamaş: La Iaşi am ajuns după ce am câştigat un concurs de proiecte la Ateneul Tătăraşi, în care erau propuse cinci texte: Marivaux, Cehov, Mazilu, Ostrovsky şi Caragiale. Puteai trimite, la alegere, o propunere pentru Ateneu. Eu am ales Mazilu pentru că, dintre aceste piese, „Frumos este în septembrie la Veneţia” mi se părea cel mai ancorat în prezent, căutam şi-o piesă pe care s-o pot exprima vizual prin new media şi coregrafie. După aceea, am început căutarea unui text care să se armonizeze cu „Frumos este în septembrie la Veneţia”, pentru că e o piesă într-un singur act, foarte scurtă, pe care o poţi lungi la maximum 30-40 de minute. Am găsit astfel „Inundaţia” şi am compus tot spectacolul în jurul aceluiaşi cuplu, la vârste diferite. Am împărţit replicile cuplului din „Frumos este în septembrie la Veneţia”, respectiv celui din „Inundaţia” celor patru actori, într-un concept polifonic al spectacolului. În Iaşi mi-am şi făcut echipa, alături de coregrafa Beatrice Volbea, actriţă la Teatrul Luceafărul, şi cu Andrei Cozlac şi Ioana Bodale, care au realizat conceptul video.

Am şi descoperit faptul că Veneţia este chiar un topos al Iaşiului, un lac absolut sălbatic şi am realizat cu ei nişte filmări în preajma lacului, pe care le-am prelucrat apoi pentru pânzele de proiecţie. În final, reacţia publicului mi s-a părut chiar foarte bună, pentru că Mazilu e văzut, de regulă, ca un dramaturg axat pe comedie. Am păstrat comicul, dar ideea din spatele spectacolului este cea a devenirii unui cuplu de-a lungul compromisurilor vieţii, de la idealurile tinereţii până la plafonarea maturităţii, în care totul are o valoare materială, în care visul nu mai contează, ci numai ce ai în spate din punct de vedere al obiectelor (maşină, vilă, ateliere, haine). Valoarea, adevărul nu mai au nicio importanţă. Sunt substituite de valori materiale, de consum.

R: Există o pendulare între a fi şi a avea? Sau personajele sunt conştiente că au ajuns în punctul lui a avea?

A.T.: Culmea este că, la Mazilu, ele sunt conştiente, au tot felul de mini-revolte, dar întotdeauna revin în acel loc călduţ. Şi în România, în multe oraşe, în multe locuri, totul merge foarte mult spre comercial, spre o cultură de consum, în care nu contează ce citeşti, ce vezi, ce spectacole sau ce filme aduci în sinele tău, ci felul în care te prezinţi în societate. Constanţa, oraşul meu natal, mi se pare chiar cel mai pregnant exemplu în acest sens, adică un oraş bogat, în care astea sunt dominantele. Şi Bucureştiul este aşa, dar acesta, fiind capitala, este un loc în care se întâmplă destul de multe lucruri. Iaşiul, de exemplu, este un oraş în care există un centru comercial imens, care a devenit un fel de „inimă” a oraşului, dar în care, cât de cât, se mai întâmplă lucruri, fiindcă acest centru civic de modă nouă a venit oarecum şi în întâmpinarea unor iniţiative teatrale, ale Operei şi aşa mai departe. Contează mult să îmbini comercialul cu o cultură adevărată sau cât se poate de adevărată, în condiţiile unui comercial din ce în ce mai pregnant, în care totul se raportează la cât vinzi sau cu cât te vinzi.

R: Care a fost publicul ţintă? La cine ţi-ai dorit să ajungi cu acest spectacol?

A.T.: Publicul ţintă pe care l-am căutat e format din tineri profesionişti, din studenţi, chiar liceeni. Cuplul din „Frumos este în septembrie la Veneţia” are această devenire de-a lungul a 20 de ani. Îi surprinzi prima dată la Veneţia, într-un mic snobism al românilor de-abia ieşiţi peste hotare, iar în final îi vezi deja ajunşi, deja oarecum desăvârşiţi în imperfecţiunile lor şi foarte, foarte mulţumiţi, aşa cum sunt extrem de mulţi oameni care ajung într-un vârf al piramidei materiale sau, de-a lungul carierei lor, într-un punct maxim al incompetenţei lor.

Ce m-a mulţumit pe mine la acest spectacol e faptul că am reuşit să îmbin liricitatea din „Frumos este în septembrie la Veneţia” cu carnalitatea din „Inundaţia”, cu felul în care totul se metamorfozează din ceva real, concret, într-un absurd final. În final, însă, ei se îneacă spiritual.

R: Crezi că frământarea asta, pendularea între realizarea materială şi împlinirea spirituală caracterizează omul zilelor noastre?

A.T.: Cred că depinde şi de IQ uneori. În România, te şi uiţi la nişte potentaţi ai zilei, care dau interviuri, şi la oameni aflaţi la putere, dar care abia reuşesc să îndruge două vorbe, corect gramaticaliceşte. Şi, totuşi, te întrebi cum de sunt ei acolo sus. Anglo-americanii au vorba asta, „ignoranţa este fericire”, ceea ce, cred eu, se aplică de foarte multe ori şi în România, mai ales că societatea românească e foarte slabă din punct de vedere civic, în comparaţie cu ţările din zonă. Noi suntem într-o mare de calm, de linişte, de mulţumire şi automulţumire. Tocmai de aceea, sunt zone în care se face performanţă adevărată şi altele care pur şi simplu băltesc în propria lor mediocritate. E oarecum dureros să vezi lucrul ăsta. Dar îţi dai seama că graniţele sunt deschise şi poţi pleca să faci lucrurile din domeniul tău dincolo de  graniţe.

R: În urmă cu aproximativ un an mărturiseai că îţi place Caragiale şi datorită faptului că e contemporan cu noi. Care crezi că sunt cele mai pregnante, cele mai semnificative caracteristici ale societăţii româneşti, care existau şi acum o sută de ani şi pe care le identifici şi azi?

A.T.: Luând-o foarte în glumă, Caragiale este pe bancnota de 100 de lei. Faptul că îl ai pe Caragiale pe bancnota cea mai uzuală în „Sunt multe defecte cronicizate de vindecat într-un popor care nu prea s-a schimbat în ultimul secol: de la demagogia şi corupţia politicienilor până la ipocrizia şi peşcheşurile mărunţilor funcţionari”tranzacţiile de orice fel spune foarte multe despre felul în care noi, ca naţiune, am conştientizat că noi ăştia suntem, cu ăştia defilăm. Uneori, trebuie să te îndepărtezi de stilul clasic, pe care trebuie să-l păstrezi doar într-un teatru care-şi asumă statutul de teatru de revistă. Caragiale poate fi tratat foarte bine modern, clasic deja l-am văzut la Ciulei şi, sincer, cred că nu se poate face mai bine decât l-a făcut Ciulei. Spectacolele caragialeşti ale lui Alexandru Dabija mi se pare nişte exemple elocvente pentru reactualizarea lui, în contact cu schimbările survenite în societatea de azi. Pe de altă parte, ghionturile brutale şi în acelaşi timp comice pe care O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă sau D’ale carnavalului le administrează spectatorilor sau cititorilor trebuie păstrate mereu în memoria colectivă prin spectacole vii. Sunt multe defecte cronicizate de vindecat într-un popor care nu prea s-a schimbat în ultimul secol: de la demagogia şi corupţia politicienilor până la ipocrizia şi peşcheşurile mărunţilor funcţionari. Şi, cine ştie, poate vom apuca şi ziua în care personajele şi întâmplările de acolo să pară desprinse din teatrul istoric, vorbind despre nişte vremuri demult apuse.

R.: Ai menţionat mai devreme new media. Câtă greutate au acestea în teatrul actual? În ce măsură reuşesc ele să aducă ceva nou şi să atragă mai mulţi oameni în sălile de teatru?

A.T.: Teatrul nou nu este subordonat new media. Noile media te pot ajuta în sensul unui adaos, pus în spatele actorului, al stratului de lucru. Din nefericire, ele ţin de nişte calculatoare care se pot strica, de nişte lumini care se pot arde. Mi s-a întâmplat asta, dar spectacolul a continuat, nu s-a oprit pentru că nu am mai avut o video-proiecţie la un moment dat. Ele nu sunt absolut necesare, dar uneori e bine să le foloseşti, pentru că te pot ajuta în concretizarea mesajului pe care vrei să-l transmiţi.

R.: În ce punct al carierei te afli acum, la 31 de ani? Care e locul tău în teatrul românesc?

A.T.: Acum sunt într-un moment în care trebuie să mă orientez spre locuri în care nu există cenzură, în care pot să mă exprim liber, în care să am o echipă alături de care să lucrez, dar pe care să o aleg eu, încă din faza de casting. La fiecare spectacol am avut etapa aceasta de casting, adică nu am venit cu nişte actori care mi-au plăcut mie, pentru că mi-erau prieteni.

Trăgând o linie, nu sunt 100% mulţumit de mine, dar sunt mulţumit totuşi că nu m-am pierdut în lupta cu hăţişurile sistemului teatral. Concurenţa este foarte mare în universităţi, finanţarea este per capita în învăţământul vocaţional şi, în condiţiile astea, după facultate, ţi se garantează anonimatul. Adică să nu lucrezi în domeniul tău, ceea ce este foarte dureros pentru un artist. Asta se întâmplă în foarte multe cazuri. Concurenţa de la UNATC îngroapă foarte mulţi studenţi şi terminarea facultăţii le lasă doar şansa unei reprofilări. Câţi sunt? Câteva sute, 300, 400 de studenţi numai la actorie, pe an. Ce poţi să faci cu atâţia absolvenţi? Nu există capacitatea de a înghiţi, cu atât mai mult într-o piaţă capitalistă, atâţia actori, regizori, scenografi, balerini.

R: Care este avantajul de a lucra într-un teatru independent?

A.T.: N-am fost niciodată angajatul vreunui teatru. Mi-am susţinut proiectul de licenţă în Green Hours, nu am vrut la UNATC, pentru că în„Teatrul independent îl faci ori cu eforturi financiare minime, ori cu finanţare din micile fonduri europene, guvernamentale, ori într-o stare de mediocritate, fără vreo finanţare. Teatrul independent nu înseamnă teatru de apartament. Într-un teatru independent, libertatea de exprimare este mai mare, iar apropierea faţă de public, direct proporţională cu această libertate” mine era deja o revoltă faţă de învăţământul de stat din România. Atunci am învăţat că în teatrul independent se lucrează sub presiunea performanţei. Trebuie să ai spectatori ca să poţi acoperi onorariile actorilor.

Teatrul independent îl faci ori cu eforturi financiare minime, ori cu finanţare din micile fonduri europene, guvernamentale, ori într-o stare de mediocritate, fără vreo finanţare. Teatrul independent nu înseamnă teatru de apartament. Într-un teatru independent, libertatea de exprimare este mai mare, iar apropierea faţă de public, direct proporţională cu această libertate.

R.: Ce planuri ai pentru viitorul apropiat?

A.T: Voi pleca în America, pentru jumătate de an, să mă aclimatizez, cât de cât, şi într-un sistem extrem de concurenţial, aşa cum este teatrul american. Sper să duc la bun sfârşit un proiect acolo, dar totul depinde de foarte multe variabile. După întoarcere, mă voi îndrepta în continuare către teatrele din Uniunea Europeană (inclusiv România), care-mi oferă condiţii pentru a duce la bun sfârşit un proiect la standarde occidentale.

Într-un sistem în care vii ca un emigrant, nu te poţi duce sunând din surle şi trâmbiţe, fără să ai deja câteva conexiuni făcute dinainte. Networkingul a devenit foarte important, iar asta nu se învaţă în şcoală, unde oricum se predă după o metodă anacronică. Este extrem de important într-o carieră artistică felul în care reuşeşti să-ţi exprimi ideile, în care reuşeşti să relaţionezi cu oamenii care sunt în acelaşi domeniu cu tine şi care, spre deosebire de ingineri sau doctori, sunt extrem de vanitoşi, de foarte multe ori.

„PUBLICUL NU E PROST DELOC”

R: Ce părere ai despre faptul că municipiul Constanţa nu a candidat la statutul de capitală europeană, aşa cum au făcut-o alte oraşe din România?

A.T.: Mi se pare un lucru foarte realist ce a făcut Constanţa. Sincer, Constanţa n-ar fi avut nicio şansă să devină capitală culturală europeană şi, decât să se toace nişte bani aiurea-n tramvai pentru o candidatură fantasmagorică, cred că e foarte realist că nu a candidat. Poate va fi un semnal de alarmă că nu există acest avânt pe care alte oraşe l-au avut. La noi nu există un climat care să permită nişte pretenţii culturale. Măcar în amintirea Tomisului antic, ar trebui să existe o ambiţie de a duce lucrurile ceva mai sus. Trebuie neapărat creată o „La noi nu există un climat care să permită nişte pretenţii culturale. Măcar în amintirea Tomisului antic, ar trebui să existe o ambiţie de a duce lucrurile ceva mai sus. Trebuie neapărat creată o strategie culturală, cum au deja câteva administraţii publice din ţară, care să fie urgent aplicată pentru a readuce măcar pe linia de plutire spaţiul cultural, care de foarte multe ori e cam sub nivelul mării”strategie culturală, cum au deja câteva administraţii publice din ţară, care să fie urgent aplicată pentru a readuce măcar pe linia de plutire spaţiul cultural, care de foarte multe ori e cam sub nivelul mării.

R.: Cum vezi posibilă o resuscitare culturală a Constanţei?

A.T.: Asta e o întrebare foarte dificilă, sunt atât de multe paliere pe care se poate lucra… Cultura are nevoie foarte mult de marketing acum, pentru a fi vizibilă, un marketing care trebuie să fie acceptat şi asumat de stat, de administraţia locală. De la faptul că administraţia poate crea conexiunile între instituţiile de cultură şi şcoli, universităţi, până la alocarea unor panotaje,  a unor de spaţii de exprimare şi stabilirea unor obiective care să fie din ce în ce mai ambiţioase, da, într-adevăr, se pot face multe. E nevoie şi de alocări bugetare pentru aşa ceva. Trebuie atraşi sponsori, oameni care să aloce bani, iar în Constanţa există oameni înstăriţi care ar putea să facă ceva pentru cultură şi nu doar să se plângă şi să ia maşina spre Bucureşti, dacă vor să vadă ceva, sau să se ducă la Casa de Cultură, când mai vin câteva şuşe din Bucureşti.

R.: Ştiu că tu crezi cu tărie în rolul social al teatrului. Dar care e rolul teatrului într-un oraş cum este Constanţa? Câtă forţă crezi că are el aici?

A.T.: În spectacolul „O zi de vară” al lui Slawomir Mrozek, de la Teatrul de Stat Constanţa, zic eu că am reuşit să creez această mică lume a unui Dumnezeu local, stăpân pe fâşia lui de plajă, care face bişnisuri, un caracter care poate fi crescut exponenţial până la figuri mai mari din societatea românească. După premieră chiar mulţi oameni mi-au spus că l-au văzut în acel personaj pe şeful lor sau pe primar, pe premier sau pe preşedinte. E periculos când asemenea tipologii ale impunităţii ajung cocoţate în funcţii de conducere, iar arta îi poate viza direct pentru a trage măcar câteva semnale de alarmă.

Cred că sunt mai multe feluri în care teatrul poate fi activ social. Pornind de la teatrul social sau teatrul politic teoretizat de Erwin Piscator şi până la un teatru care să preia anumite texte care au această sevă, această substanţă socială, politică şi s-o aducă în prezent, pentru că un creator de teatru vorbeşte publicului de azi, nu celui de mâine, nu celui de ieri. Deci nu poţi afirma că opera ta nu a fost înţeleasă pentru că publicul e prost. Publicul nu e prost deloc şi înţelege foarte multe lucruri, nu trebuie să-i dai mură în gură, nu trebuie să-ţi baţi joc de el. Şi-aşa este luat în bătaie de joc de televiziuni la greu, astfel încât să vii şi tu să spui, în teatru, lucruri uşurele, comestibile e aşa… desuet, fumat, deja făcut.

 Foto credit: Emil Măndănac