Scriam cu ceva timp în urmă că e o lozincă, o strigătură, o scandare ce-mi repugnă cu desăvârşire, şi anume „Ultima soluţie/ Înc-o revoluţie!”. Pentru mine, deşi eliberatoare de dictatură, revoluţia din 1989, singura trăită, experimentată, a însemnat, de fapt, instaurarea unei puteri care, sub masca democraţiei, a hrănit o oligarhie comunisto-securistogenă ce se află la originea clasei politice de astăzi, cu unele excepţii, mizerabilă.
De fapt, democratizarea României a început mult mai târziu, după intrarea în Uniunea Europeană, când guvernele şi parlamentele au fost nevoite, forţate să îndeplinească, unul după altul, obiectivele impuse la aderare.
Revoluţia este un eveniment cu urmări imprevizibile şi cu desfăşurare incertă, posibil vărsătoare de sânge nevinovat. Însă nesimţirea şi ticăloşia politicienilor care sunt azi la putere par să nu lase nicio alternativă la îndemâna celor ce nu vor să se întoarcă, în marja bulversării, aproape destrămării UE, la democraţia originală de tip pesedist, brevetată de Iliescu Highlander.
După mai mult de o lună de proteste masive, dar surprinzător de paşnice şi civilizate, în stradă, în toată ţara, constatăm că atacurile asupra instituţiilor statului, asupra justiţiei devin din ce în ce mai agresive, mai perverse, mai concertate. Personaje sinistre, mai vechi şi mai noi, se impun atenţiei publice în procesul de a-şi da mâinile pentru a contribui la o restauraţie periculoasă, în toate domeniile, a oligarhiei pesediste, a corupţiei, a nepotismului.
Din gâtul căpăţânilor retezate ale Ordonanţelor graţierii şi amnistiei a crescut un… senator, Şerban Nicolae, care agită o lege de eliberare a tuturor corupţilor trecuţi şi viitori, ba chiar prevede că între datele de… şi de… (30 de zile) toată lumea poa’ să ia, să dea şpagă, să comită abuzuri, să se constituie în grup infracţional etc. Dup-aia cu toţii pot să se şi autodenunţe, că faptele sunt deja graţiate. Pe lângă el se manifestă capete secundare, care încearcă să muşte pe ici, pe colo, din instituţiile anticorupţie.
Atacurile sunt însoţite de o manipulare mediatică profesionistă şi de măsuri sociale de un populism exagerat, ce reuşesc să ţină o mare parte a populaţiei în întuneric şi satisfacţie primară, instinctuală.
Nici mulţimea protestatarilor din România şi din diaspora, nici semnalele de alarmă ale jurnaliştilor români de bună credinţă sau ale publicaţiilor străine prestigioase, nici mesajele cât se poate de clare ale ambasadelor occidentale, ale partenerilor noştri strategici, ale Uniunii Europene nu îl mişcă pe monstrul pluricefal al PSD. El înaintează în direcţia setată, făcând urechea surdă şi şoriciul gros la acea parte a României care înţelege ce i se întâmplă şi aruncând propagandă şi promisiuni de bani virtuali către zevzecii din cealaltă parte. Obiectivul evident? „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”, cum spunea nemuritorul Caragiale… Doar că vorba asta de-aia este genială, pentru că poate fi citită la fel de bine şi din punctul de vedere opus.
N-aş enunţa concluzia acestui text, mi-aş lăsa cititorii să o deducă. Căci, dacă e o scandare ce-mi repugnă cu desăvârşire…
Nici un comentariu