„Ziua de ieri a produs o surpriză. Chiar un şoc”. Deja această formulă este un clişeu în România, probabil şi în Europa. Foarte puţini dintre noi ar fi putut anticipa rezultatul alegerilor din SUA. Totuşi, victoria lui Donald Trump în faţa lui Hillary Clinton este rezultatul unui exerciţiu democratic. Tocmai de aceea, faptul că mulţi suntem şocaţi de rezultat spune multe despre noi înşine şi mai puţine despre cei care l-au votat pe Trump.
Putem să privim pe toate părţile, în funcţie de vârstă, profesie, pregătire, rasă etc., însă nu cred că acolo este soluţia pentru a înţelege votul. În primul rând, trebuie să ne uităm la noi înşine mai mult şi să recunoaştem că am uitat că America a inventat democraţia modernă, unde niciodată nu ai certitudini. Doar America nu e Rusia!
Este foarte clar că ne-am uitat doar acolo unde ne-a convenit. A fost pur şi simplu mai convenabil să credem că la Casa Albă nu poate să ajungă decât un candidat care garantează stabilitatea NATO, fără să luăm în calcul că, dacă am fi americani, ne-am cam sătura să investim în securitatea unor state europene preocupate mai mult de ziua de muncă de opt ore decât de propria apărare.
Am crezut că dacă trusturi de presă importante din America o susţin făţiş pe Hillary Clinton, ele sunt şi expresia popularităţii ei. Am uitat că o televiziune care îşi declară susţinerea pentru un candidat, vrând – nevrând, va abdica de la principiile de bază ale jurnalismului şi îl va prezenta în imagini edulcorante, schimbând intenţionat realitatea.
Am crezut că noul dumnezeu al discursului public – political correctness – este linia roşie care, odată încălcată, îţi garantează eşecul înaintea fluierului de final. Am mai crezut şi că a minţi în legătură cu adresa de email privată, într-o situaţie ce privea secrete de stat, este mult mai puţin grav decât a fi misogin.
Şi am uitat că demonizarea unui anumit candidat în campania electorală produce efectul ce poartă numele de spirală a tăcerii, ceea ce s-ar traduce prin sondaje false, votanţii neasumându-şi făţiş o asociere cu acesta, dar neavând nicio reţinere în cabina de vot.
Cu alte cuvinte, am uitat să aplicăm ceva ce tocmai societatea occidentală a desăvârşit, şi anume privirea critică. Şi am uitat că singură morală a politicii este că oamenii nu aleg între bine şi rău, ci între preferabil şi detestabil (Raymond Aron).
Poate aici avem şi noi o scuză, căci,văzând în faţa noastră un candidat cu impulsuri islamofobe, antisemite, misogine etc., am fost îndreptăţiţi să credem că americanii pur şi simplu aleg între bine şi rău. Însă ei au ales preferabilul. Iar noi am ales să credem că America e doar cea de la televizor. De fapt, America nu e (doar) Madonna.
Nici un comentariu