Acum câţiva ani mă supărasem rău pe Cristian Tudor Popescu, atunci când o desconsiderase pe Herta Müller fără să o citească şi tot bălmăjea chestii despre corectitudinea politică a Nobelului. Cred că e potrivit să abordez subiectul la vremea asta, când premierea lui Bob Dylan a aruncat o umbră accentuată de derizoriu asupra problemei, şi să spun nu că m-am înşelat atunci, ci că mi-a trecut supărarea şi m-am întors la admiraţia pentru jurnalistul-guru. Şi nu neapărat în legătură cu Nobelul recent, ci datorită efectului benefic al prezenţei mediatice şi atitudinii lui Cristian Tudor Popescu pe scena social-politică într-o vreme în care toţi monştrii siniştri au ieşit din ascunzători şi urlă la lună.
Nu e prima oară când recunosc că am fost băsistă, cred că încă mai sunt, doar Băsescu nu mai este. Nu am înţeles atitudinea constantă a lui Cristian Tudor Popescu împotriva preşedintelui, în contextul în care toţi golanii şi corupţii din ţara asta se coalizaseră împotriva lui, să-l demită. Acum, uitându-mă dezgustată la fostul şef de stat cum se afundă în cea mai puturoasă mocirlă, ba, mai mult, o generează, cinstit este să privesc în urmă şi să mă întreb dacă nu cumva eu m-am înşelat un pic şi CTP avea, într-o oarecare măsură, dreptate.
Şi mă raportez la CTP pentru că este cea mai importantă voce din mass media româneşti şi pentru că, oricât mi-a displăcut poziţia lui anti-băsistă, nu am presupus nici un moment că ar putea fi spălat pe creier de propaganda antenistă voiculesciană sau că ar avea vreun interes ocult.
În legătură cu tentativa de lovitură de stat (legală) nu-mi schimb opinia: este foarte clar că ea a existat (o analiză foarte bună face Patapievici, în volumul „Partea nevăzută decide totul”) şi nu pot fi de acord, acum, că ar fi fost de dorit să reuşească, pentru simplul motiv că statul de drept ar fi ieşit din asta slăbit, cu imunitatea compromisă. Mă întreb, însă, dacă nu cumva, în lipsa acestei coaliţii a tuturor oamenilor respectabili şi de bun simţ în jurul unui personaj care acum dovedeşte că nu merită, că nu merita, energiile pozitive ar fi fost mai bine direcţionate, către ceva sau cineva care ne-a scăpat la vremea respectivă pentru că eram cu toţii preocupaţi să ne constituim în scutul lui Băsescu.
Dincolo de lucrurile bune făcute de fostul preşedinte, plasat (din cine ştie ce motive oculte, sub cine ştie ce presiuni necunoscute marelui public) de partea justiţiei şi instituţiilor statului de drept şi împotriva corupţilor, putem să presupunem, în lumina noilor informaţii şi a celor mai vechi, pe care o vreme am ales să le ignorăm, că în subsidiar ar fi făcut şi multe rele, că ar fi distrus multe speranţe şi proiecte benefice şi ar fi sufocat multe ambiţii şi personalităţi.
Evident că nu facem istorie contrafactuală, dar o reconsiderare este necesară pentru a preveni alte entuziasme oarecum prost plasate şi a ţine trează atenţia.
Lui Cristian Tudor Popescu i-a venit apa la moară şi ar putea să ne reproşeze, pe bună dreptate: „V-am spus eu cine e Traian Băsescu? Luaţi şi spălaţi-vă pe cap cu el acum!”
Ca unul care-şi cunoaşte bine inamicul şi subiectul de o viaţă (aproape), CTP face cele mai competente analize ale mizeriilor revărsate de fostul preşedinte, zilnic aproape, pe canale puturoase, pe care le-a desconsiderat şi le-a criticat ani în şir.
L-am ascultat pe jurnalist joia trecută, la Digi 24 (pe la minutul 1:20), şi am constatat că şi-a păstrat abilitatea şi talentul de a pune degetul pe rană, de a identifica şi defini problema cu sintagmele cele mai expresive, cu metaforele şi comparaţiile cele mai surprinzătoare şi adecvate. Mă gândeam cât este de benefic discursul său care expune şi descompune procesele de manipulare pentru uzul celor neavizaţi, neantrenaţi, deci extrem de vulnerabili la acest proces în desfăşurare astăzi, acum, zilele astea, cu o forţă fără precedent.
Chiar dacă atitudinea sa de guru este pe alocuri enervantă şi nu sunt mulţi jurnalişti să-i recunoască autoritatea, chiar dacă a avut şi perioade negre, când scârba şi dispreţul pe care le manifesta pentru toată rasa umană erau insuportabile, trebuie să constat că CTP este, în sine, o instituţie ce contracarează singură efectul multor manipulatori de profesie.
P.S. Tot în emisiunea citată mai sus, CTP a făcut consideraţii interesante şi asupra proiectului pe care Dacian Cioloş îl prezentase în acelaşi studio TV, cu doar câteva minute înainte ca jurnalistul să intre în direct.
Foto: Raul Ştef, sursa: pressone.ro
Sunt curios să aflu ce înseamnă „cea mai importantă voce din mass-media”.
Din punct de vedere al unei trăsături esenţiale – informarea publicului şi formarea de atitudini în legătură cu etc. etc. etc., CTP e la nivel de grădiniţă, aproape că nici nu există în conştiinţa publicului general. Nu contracarează nimic, din păcate. E o simplă iluzie.
Cele mai importante voci din mass-media sunt generalul Abraham, Bogdan Chirieac, SR Stănescu, Gâdea, Ciuvică Pieleanu şi alţii ca ăştia,
La ăştia se uită poporul, milioanele alea care votează, şi ăştia sunt, dacă vrem să fim sinceri, cele mai importante voci din mass-media. La fel cum în Constanţa, forma de viaţă Enache Tuşa este cea mai importantă voce din spaţiul „academic” şi mass-media.
Nu e vorba de „analize competente”, ci despre un banal principiu strength in numbers. Numbers de indivizi şi de apariţii, Oră de oră, zi de zi, an de an.
Toate apariţiile lui CTP nu fac în termeni reali, generali, de influenţă cât o oră de măcinat palavre la domnu Gâdea şi la alţii ca el.