Într-o seară, în urmă cu vreo două săptămâni, veneam prin zăpadă de la muncă, atunci când am auzit ţipete scurte şi vesele şi nişte bufnituri. În curtea blocului, un puşti cam la vreo zece ani se trântea în toate troienele de zăpadă înălţate după deszăpezire, dând energic din braţe ca să contureze îngeri de nea. La lumina becului de la stâlpul de iluminat, i-am zărit zâmbetul larg, chipul extaziat. În momentul acela nu-i mai păsa de iPhone-ul din buzunarul gecii sau de playstation-ul de pe birou. Era un copil bucurându-se pur şi simplu de darul zăpezii, la fel de simplu cum se bucura şi generaţia mea, cu 10-15 ani în urmă.
Mi-am amintit, atunci, de iernile copilăriei, când în pauzele dintre orele de la şcoală ne băteam cu bulgări până la epuizare şi-apoi dârdâiam o oră întreagă în bănci, doar ca s-o luăm de la capăt în următoarea recreaţie. De jocurile interactive din faţa blocului, de cum ne juleam coatele şi genunchii şi cum, atunci când voiam să ne „învoim” de la vreo oră, furam de pe marginea tablei (încă nemagnetice) cretă şi mâncam o bucată generoasă. La modă erau pe-atunci „Telefonul fără fir”, „7 pietre”, „Raţele şi vânătorii” şi „De-a v-aţi ascunselea”. Nici nu simţeam cum trece timpul printr-atâta alergat, ascuns şi ţipat, dar mereu se făcea parcă prea repede 9 seara şi ne bosumflam atunci cînd părinţii ne chemau în casă.
Calculatorul personal încă era un lux la începutul anilor 2000, la fel cum era, de fapt, întreaga tehnologie „avansată”. Jucam Tetris până epuizam seturi întregi de baterii AAA şi eram experţi în a răsuci cu creionul banda casetelor atunci când aceasta se „agăţa” în walkman. Am ţinut primul telefon mobil în mână ca pe un lingou de aur. Cântărea cât o cărămidă şi butoanele zumzăiau zgomotos atunci când tastai un număr, dar îl purtam atârnat cu şnur colorat de gât şi eram atât de mândri de „celularul” nostru. Computerul a fost, şi el, un vis frumos, prima oară am învăţat să folosim Paint-ul şi apoi am devenit experţi în Minesweeper şi Pinball Space Cadet, pentru a ne lăsa ulterior cuprinşi de frenezia Sims.
Ce-ar fi fost copilăria noastră fără desenele animate care ne ţineau captivaţi în faţa televizorului? „Viaţa cu Louie”, „Curaj, câine fricos”, „Copiii de la 402” şi „Regele Shaman” sunt nume de referinţă pentru generaţia mea, iar dacă îi întreb pe cei de-o vârstă cu mine, toţi vor şti pe de rost versurile din „Peste râu şi prin pădure” căci în aceste desene animate şi în conservarea lor intactă în spațiu și timp regăsim un strop din eternitatea copilăriei noastre.
Am avut, deci, o copilărie frumoasă noi, fiii şi fiicele epocii postcomuniste? Da, am avut. Dar a fost, oare, copilăria noastră mai frumoasă decât copilăria generaţiei actuale? Nu ştiu şi nu cred că putem face o comparaţie obiectivă. Pot doar să spun că viaţa de copil la începutul mileniului 3 a fost unică într-un fel special.
Azi, copiii au la dispoziţie zeci de mii de jocuri, mii de jucării, mii de desene animate care apar ca pe bandă rulantă, îşi trăiesc clipa de glorie şi se sting. Poate tocmai de aceea, aceşti copii nu vor dezvolta niciodată o cultură nostalgică omogenă a copilăriei, aşa cum o avem noi. Fiecare va avea un joc sau un desen favorit, dar nu va exista un desen animat care să le definească generaţia. Fiindcă experienţa actuală de viaţă e prea individualizată/individualistă ca să mai lase loc formării unei memorii colective. Iar copiii generaţiei actuale, crescuţi printre atâtea gadget-uri, nu vor vibra emoţionaţi atunci când vor regăsi pe la vreun târg de vechituri, peste ani, ţevi pentru cornete sau casete audio cu poveştile fraţilor Grimm înregistrate.
Nici un comentariu