Căutând să aflăm fericirea în „normalitatea” zilnică, vom înțelege că viața este un mare dar care trebuie trăit întru bucurie.
Din înțelegerea greșită a concepției despre lume, din canalizarea voinței în direcția diametral opusă celei pentru care care Dumnezeu ne-a dăruit acest mare dar, se naște măreția de fațadă, care cere sacrificii și război. Doar două exemple vom lua din istoria umanității:
Alexandru Macedon, supranumit „cel Mare”, era un om în care ardea setea de glorie și de putere. „Tata o să cucerească totul și mie nu-mi va mai rămâne nimic”, spunea el din adolescență. Acestei patimi, a gloriei acestei lumi, i-a sacrificat toată viața sa. Carul lui triumfal a străbătut prin aproape toată lumea, obținând ceea ce și-a dorit, dar atunci când norul de praf al gloriei și entuziasmelor slugarnice s-a destrămat, acolo pe unde trecuse acest tânăr mândru au rămas doar cadavre, orașe ruinate, incendii, mări de sânge și lacrimi! Viaţa lui a apărut pentru o clipă în istoria lumii și a pierit; numai mormântul uitat arată că el a existat…
Napoleon Bonaparte, supranumit de francezi „le Grand”, adică „cel Mare”, o figură faimoasă și care a făcut vâlvă cândva în istorie, un om care a reușit să cucerească aproape jumătate din lume, dar a cărui moralitate – prin modul în care și-a câștigat faima – a lăsat de dorit. În timpul unei bătălii crâncene cu musulmanii, în Palestina, lângă Iaffa, când francezii dobândiseră deja biruința, nu reușeau să zdrobească rezistența unui detașament de elită, alcătuit din câteva mii de oameni, mai ales arnăuți (soldați mercenari). Napoleon recurge la un șiretlic, promițându-le acelor soldați că dacă se vor preda, le va cruța viața. Otomanii au crezut în făgăduința dată prin jurământ de generalul creștin și au depus armele. Au fost înconjurați, duși pe malul mării și împuscați. La scurt timp în tabăra franceză a izbucnit ciuma. Cumplita boală omora zilnic zeci de ostași francezi. Era imposibil să înainteze cu mulțimea de soldați bolnavi, cu lazaretele (spitale izolate, pentru persoane presupuse a fi contaminate de o boală contagioasă)suprapline. Napoleon l-a chemat pe medicul șef și i-a propus să-i otrăvească pe toți soldații bolnavi, întrucât aceștia îngreunau deplasarea armatei. Medicul i-a răspuns că el a învățat să vindece oameni, meseria lui nefiind aceea de a-i omorî. Și, totuși, toți bolnavii au murit, Napoleon distrugând de-a lungul anilor, câtă vreme a fost conducător milioane de vieți, doar din pricina ambiției sale nesățioase.
Există un tablou al pictorului francez Georges Antoine Rochegrosse (1859-1938) numit „Goana după fericire”, care înfățișează modul acesta pătimaș, al nimicniciei de a înțelege rostul vieții. Vedem în mijloc o stâncă înaltă, cu vârful ascuțit, iar deasupra ei un cer tulbure, plumburiu, acoperit cu o pătură de nori grei și posomorâți. Într-un singur loc, deasupra stâncii, învelişul de nori pâcloși este rupt și pe acolo străbate o rază strălucitoare de soare. Acesta este fericirea și către ea se năpustesc toți oamenii; sunt mulți, foarte mulți… și bogați, și săraci. Toți năzuiesc spre un singur punct, cel unde strălucește printre nori raza fericirii. Oamenii aceștia se încaieră, dând uitării buna cuviință, rușinea și mila. Cei mai slabi sunt doborâți și zac neajutorați, striviți de încălțările miilor de oameni care se tot cațără, trecând peste trupurile lor… câte un norocos ajunge în vârf, dar piscul stâncii este atât de îngust, încât este cu neputință să își păstreze echilibrul și, la câteva momente din clipa în care ajunge sus, este aruncat de mâinile brutale ale rivalilor, prăvălindu-se în adânc, întinzând neajutorat mâinile către năluca amăgitoare, care de fapt nu poate să fie prinsă… Așa este existenţa contemporană, o luptă pentru bună-stare, indiferent de modul în care o dobândești, fiind, în fapt, o luptă a tuturor împotriva tuturor. Rezultatul este veșnica vrajbă, veșnica tânguire, veșnica amărăciune.
O veche parabolă orientală, intitulată „Bogăţia este mai aproape de tine decât crezi”, povesteşte cum un negustor înstărit a plecat într-o lungă călătorie, luând cu el cele mai de preţ bijuterii ale sale. Pe drum, un alt călător se împrieteneşte cu el, aparent întâmplător, dar, de fapt, cu singurul scop de a-i fura bijuteriile. La sfârșitul fiecărei zile, poposeau la câte un han și împărțeau o cameră pentru noaptea respectivă. După cum era obiceiul, fiecare primea o saltea și o pernă, precum și un lighean și un prosop pentru a se spăla înainte de culcare. Negustorul, oarecum suspicios cu privire la adevăratele motivații ale noului său amic, a făcut un plan pentru a-și proteja bunurile, plan care l-a descumpănit pe însoțitorul lui rău intenționat. Înainte de a se culca, el îl invita politicos pe răufăcător să se spele primul. De îndată ce acesta părăsea încăperea, bogătașul lua punga cu nestemate și o ascundea repede sub perna hoțului. Când acesta se întorcea, negustorul ieșea și el să se spele. Era momentul pe care îl aștepta cu nerăbdare hoțul. Cu o privire lacomă, pungașul se repezea la bunurile tovarășului său, răscolindu-i prin traistă, scotocind chiar și sub perna bogătașului în căutarea sa febrilă după pietrele prețioase. Încercările sale frenetice și neroditoare din fiecare noapte îl frustrau peste măsură și, după ceva timp, își lăsa capul pe pernă, înfuriat de propria neputință de a găsi comoara. În cele din urmă, în ultima zi petrecută împreună, când a sosit momentul despărțirii, bogătașul a început să își ia rămas bun și, spre surprinderea totală a tovarășului său, l-a informat că a fost tot timpul conștient de motivațiile lui ascunse. Apoi a urmat dezvăluirea care i-a provocat o suferință teribilă hoțului: „Ți-ai istovit puterile căutând peste tot – mai puțin sub propria-ți pernă. Comoara a fost mai aproape de tine decât credeai” (Ravi Zacharias, Izbăvește-ne de rău. Restaurarea sufletului într-o cultură ce se dezintegrează).
De partea cealaltă există și oameni care își înțeleg și împlinesc rostul acestei vieți, acela de a fi dedicați pe de-a-ntregul slujirii celorlalți. Pentru că toți talanții (toate darurile), toate bogățiile pe care le primim în viața aceasta sunt date de către Dumnezeu în scopul slujirii reciproce, aceasta fiind singura cale spre dezvoltarea dragostei. Dacă vreți, aceștia sunt adevărați biruitori ai acestei lumi, așa cum îndemna și starețul Zosima în romanul „Frații Karamazov”: „Câteodată rămâi nedumerit mai ales în fața păcatului omenesc și te întrebi: «Să biruiesc cu sila sau cu dragostea smerită?». Întotdeauna să hotărăști: «Voi birui cu dragostea smerită»… Smerenia iubitoare e o putere înfricoșătoare, cea mai puternică dintre toate, asemenea căreia nu-i nici una”.
Închei, afirmând că acolo unde unii oameni nu pot avea îngăduință și înțelegere unii față de ceilalți, intervine dreptatea lui Dumnezeu. Este o secvență din Lista lui Schindler (un foarte bun film privitor la Holocaust) în care comandantul lagărului de concentrare merge să verifice dacă evreii muncesc din greu. Găsește un biet om care făcea balamale, dar, cronometrându-l, consideră că omul nu era atât de harnic, deoarece făcuse prea puține balamale în acea zi, comparativ cu timpul avut la dispoziție. Era adevărat, dar ceea ce nu știa călăul acela cu drept de viață și de moarte asupra miilor de nefericiți era că mașinăria care îi ajuta pe evrei în acel atelier al lagărului fusese toată dimineața în revizie. Evreul, demn, nu spune acest lucru din primul moment; este scos afară de comandant, înconjurat de cele două gărzi ale sale, cu intenţia de a-l ucide. Revolverul, însă, nu trage, nici al comandantului, nici al însoțitorilor lui; într-un târziu, evreul explică de ce a fost „neproductiv” în acea zi, dar cei trei își văd, nestingheriţi, de dorința lor ucigașă. Renunță în final… realizând că „ceva ciudat” s-a întâmplat cu revolverele lor.
Nu a fost ceva, ci sigur a fost CINEVA… De câte ori nu numim întâmplările fericite din viața noastră „chestii ciudate, de neînțeles”, când, de fapt, ele sunt minuni, ajutor al lui Dumnezeu, care prin purtarea Lui de grijă intervine în planul omenesc ori dăruiește milă, iertare, vindecare, SALVARE.
Nici un comentariu