Fidel Castro a murit. Un dictator, un tiran, un rău. Dacă ar fi să derulez scurt amintirile mele despre comunism, nu-i mare lucru: am învăţat cu mănuşile în bancă, am orbecăit pe scara blocului atunci când partidul făcea economie, am îngheţat cu steagul PCR în mână la Palatul Copiilor. Am fost pionier, comandant de grupă la şcoală. Am cântat imnul de stat (asta nu a fost rău) în fiecare dimineaţă la şcoală, am văzut cum primul televizor color l-a primit un vecin tractorist (în scară aveam doi proiectanţi şi învăţători), am stat la coadă la ouă şi caşcaval. Până la urmă, nu m-a deranjat prea tare comunismul, ci faptul că prostul conducea deşteptul. Dar acum e aproape la fel. Hoţii îi conduc pe cei cinstiţi. Profesorul cu pantofii uzaţi este umilit de beizadeaua cu limuzină. DNA-ul are de muncă pentru o mie de ani.
Dar să revenim la oile noastre. Fidel Castro a murit. Un dictator. Numai că, spre deosebire de cizmarul nostru, ciuruit la Târgovişte de Crăciun, Fidel le-a dat pământ cubanezilor, nu le-a luat, Fidel a fost doctor, nu analfabet, în fine, a luptat alături de El Comandante, simbolul comunismului de gherilă mondial. Personal, nu îl judec pe Castro. Poporul pe care l-a condus, chinuit sau ajutat, trebuie să îl judece. Noi, ceilalţi, vedem numai ce vor unii să vedem. Aşa că dincolo de comunism, Ceauşescu şi Castro, rămâne adevărul adevărat: “unui popor nu trebuie să îi fie frică de conducătorii săi, conducătorilor trebuie să le fie frică de popor”.
Sursa foto: rolexmagazine.com
Nici un comentariu