Exilată din proprie voinţă, în căutarea unor noi orizonturi

Nu, nu îmi doresc să mă întorc în România.

E interesant să vezi două reacţii diametral opuse: străinii rămân foarte miraţi, pe când românii de acasă văd ca pe un lucru normal dorinţa mea de a rămâne în străinătate. Privind retrospectiv, cred că, la fel ca mulţi dintre copiii anilor de tranziţie din România, am avut mereu în minte existenţa posibilităţii de a mă stabili în străinătate. După anii ’90 au început să revină în România, în vacanţă, familii care emigraseră în anii comunismului, auzisem de loteria vizelor şi mă fascinau poveştile despre viaţa în Occident.

Mi-a plăcut chimia încă din şcoala generală şi eram deja decisă de la sfârşitul primului an de liceu că asta urma să studiez la facultate. Îmi doream să evadez cât mai repede din oraşul meu natal, Medgidia, un oraş tipic de provincie, unde viaţa se scurgea lin de tot, prea lin.

După liceu, am ales Facultatea de Inginerie în Limbi Străine din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti, specializarea Inginerie Chimică în Limba Engleză. Aveam deja clară în minte posibilitatea emigrării, aşa că am ales atât ingineria, cât şi predarea în engleză pentru că m-am gandit că vor avea valoare mai mare în străinătate.

Iniţial, Bucureştiul mi s-a părut „tărâmul făgăduinţei”. Teatre, parcuri, concerte, viaţa de cămin, colegi de facultate mai bine pregătiţi decât mine, cu care îmi plăcea să intru în competiţie, şi profesori excelenţi. Mi se părea că în România lucrurile merg în direcţia bună, intrasem în Uniunea Europeană, erau schimbări în justiţie, politică, infrastructură. Aveam speranţa că noul orizont european urma să schimbe faţa României pe termen mediu.

În timpul facultăţii m-am angajat ca asistent tehnic la o companie daneză şi asta mi-a dat suficientă independenţă financiară pentru a călători în Europa. Primele două ieşiri au fost în Franţa şi m-am întors decisă să mă stabilesc acolo imediat după terminarea facultăţii. Mi s-a părut că suntem la un secol de ce se întâmpla acolo şi că nu are rost să îmi pierd tinereţea construind ceva ce deja există în altă parte. Ştiu că sună egoist şi lipsit de recunoştinţă, dar cam asta a fost una dintre motivaţiile principale.

Ulterior am avut ocazia să călătoresc şi în Spania, iar la întoarcere aveam dilema alegerii uneia dintre cele două ţări în scopul emigrării, după terminarea facultăţii. Am ales în final Spania, din considerente de limbă şi de familie, sora mamei mele locuind acolo de mulţi ani.

După absolvirea facultăţii am început să caut programe de master în Spania şi am găsit câteva care se potriveau cu dorinţa mea de a studia biopolimeri şi materiale biocompatibile. Primul zid care trebuia escaladat a fost legat de finanţare. Ei bine, dacă în multe ţări chiar mai puţin dezvoltate decât România există programe de finanţare prin burse sau împrumuturi pentru cei care vor să studieze în străinătate, de la cursuri universitare până la studii doctorale, în ţara noastră nu există aşa ceva. Am încercat să găsesc opţiuni în Spania pentru studenţi străini, dar trebuia să fi locuit acolo cu câţiva ani înainte, aşa că nu corespundeam cerinţelor nici pentru burse, nici pentru împrumuturi. Decizia mea a fost un pic inconştientă: am făcut un credit pentru nevoi personale, m-au ajutat şi părinţii şi am plecat cu speranţa că voi găsi acolo o bursă pentru doctorat sau altă opţiune de finanţare. Ajunsă la Madrid, m-am acomodat repede, masterul în chimie organică era foarte solicitant şi nivelul era foarte ridicat, dar eram hotărâtă să fac faţă. Lunile treceau, banii începeau să se termine, dar nu găseam nicio bursă. Era anul 2010, când criza lovea Spania din plin şi asta se vedea în toate domeniile.

În luna martie 2011 am văzut, din întâmplare, un anunţ pentru o bursă de doctorat pe uşa cantinei de la facultate. Am fost sceptică iniţial, pentru că domeniul nu era deloc familiar: microscopie de forţă atomică cu aplicaţie în nanomedicină. Grupul avea nevoie de cineva cu cunoştinte de chimie pentru funcţionalizarea de suprafeţe. Mi-am zis că asta e şansa mea şi am aplicat. Cred că faptul că vorbeam limba engleză fluent a fost unul din atuurile mele la interviu. În Spania, cei mai mulţi dintre tineri au, în general, dificultăţi în a se exprima în orice altă limbă decît spaniola.

Fără cercetare nu există progres

Am fost acceptată pentru o bursă de doctorat de patru ani la Institutul de Ştiinţa Materialelor din Madrid şi am intrat într-o lume nouă. Cred că a fost un noroc fantastic faptul că am ajuns oarecum din întâmplare într-un grup foarte bun, care are în desfăşurare multe proiecte cu finanţare europeană şi care nu a fost afectat deloc de criza economică din Spania. În grupul nostru, fiecare doctorand trebuie să fie capabil să îşi desfăşoare cercetarea în mod autonom, iar asta înseamnă mult studiu individual, multe experimente ratate, frustrări, dar cred că te formează mai bine ca viitor cercetător independent.

Am avut ocazia să merg la multe workshop-uri, conferinţe, întâlniri cu alte grupuri şi să văd cum funcţionează ştiinţa la nivel european. Am avut din nou aceeaşi senzaţie care m-a încercat la revenirea din prima vizită în Franţa: că în România suntem la ani lumină distanţă.

Aici, ca şi în alte state occidentale, se investeşte în cercetare pentru că guvernul şi-a dat seama cu mult timp în urmă că fără cercetare nu există progres. Cercetarea e o prioritate strategică. Există programe regionale, naţionale, europene de finanţare, iar cercetarea se face „pe bune”, nu doar pe hârtie sau cu societăţi fictive ale rudelor sau cunoscuţilor profesorilor universitari. E un mediu foarte competitiv, unde trebuie să găseşti echilibrul între trei lucruri fundamentale pentru a avea succes: curiozitatea ştiinţifică personală autentică, identificarea unor probleme ale societăţii care trebuie rezolvate şi găsirea finanţării pentru ideile tale.

Lucrurile nu sunt perfecte nici aici, dar există, în principiu, speranţa că micile imperfecţiuni se pot corecta în timp. În general, lucrurile nu se schimbă radical cu următorul guvern, aşa că există o anumită predictibilitate şi nu se ajunge în situaţia de a nu mai avea fonduri pentru bursele doctoranzilor sau pentru materiale luni de zile, aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori, în ultimii ani, în România.

Sunt mulţi români care au reuşit lucruri extraordinare în cercetare şi îmi tresare inima de fiecare dată când văd un articol în care unul dintre autori e român sau aud despre o conferinţă unde expune un român. Am certitudinea că există mulţi care şi-ar dori să se întoarcă acasă sau măcar să colaboreze din ţările unde se află acum, dacă ar şti că în ţară ar putea găsi mai multă seriozitate, corectitudine, posibilităţi reale de a face cercetare, interes pentru dezvoltarea cercetării. Cred că există un capital uman uriaş, care, exploatat în mod inteligent, alături de oamenii încă entuziasmaţi de cercetarea ştiinţifică din ţară, ar putea să aducă o schimbare radicală în educaţie şi în cercetare. Aşa s-ar pune bazele unei societăţi la care acum mulţi români nici nu îndrăznesc să viseze.