Copiii spun mereu lucruri surprinzătoare. Părinții încremenesc pentru moment, nu știu ce să creadă, izbucnesc în râs, uneori notează rapid „perluța” pentru a nu o uita, apoi se minunează de ceea ce a putut emite acel creieraș în formare, cu o voce pe cât de drăgălașă, pe atât de serioasă. Câți dintre părinți, însă, au fost atenți și au reflectat cu adevărat la ceea ce a spus copilul? Câți dintre ei au fost atenți la profunzimea vorbelor spuse peltic și stângaci, la mesajul încifrat în cele mai simpatice enunțuri?
Mică fiind, fiica mea m-a surprins într-unul dintre momentele noastre de tandrețe cu o declarație: Mami, sunt așa de fericită că te-am ales pe tine, de acolo, din cer, să-mi fii mămică! Eram prea tânără pe-atunci și prea încântată de această efuziune, ca să reflectez asupra mesajului. Însă niciodată nu am uitat ce mi-a spus și, în timp, am descifrat – chiar dacă doar parțial, probabil – parabola ascunsă în acea exclamație prin care fetița își exprima, cum a simțit ea mai bine, starea de fericire. Nu intenționez să interpretez aici această afirmație din punct de vedere ezoteric. Nu mă pricep și nici nu vreau să amestec lucrurile. Important este mesajul pe care un copil l-a transmis, dincolo de trăirile sale, oricărui părinte: copiii nu reprezintă creația noastră, a părinților, așa cum ar fi o fotografie pe care am edita-o, un tablou pe care l-am picta, o melodie pe care am compune-o, o poezie pe care am scrie-o, creații asupra cărora ne punem amprenta cum vrem, pe care le-am putea modela și remodela oricând, așa cum vrem noi, autorii lor. O fotografie, o pictură, o melodie, o carte sunt docile, acceptă să fie șterse și recreate de zeci de ori, până la forma pe care creatorul lor o consideră ideală. Însă un copil este o creație în sine, pe care părinții au datoria s-o ocrotească, să-i deschidă orizonturile, să-i dea aripile cu care să zboare către propriul destin și, mai ales, să-l iubească. Necondiționat.
Priviți în jurul vostru. Veți vedea părinți și… părinți. Adulți realizați, care-și cresc copilul în spiritul profesiei sau al afacerii lor, trasându-i direcția pe care trebuie să meargă, indiferent dacă acesta vrea sau nu, este capabil sau nu, dacă este fericit sau nu. Copilul trebuie să le continue visul. Adulți frustrați de nerealizare își compensează nereușitele împovărând copilul cu împlinirea visului lor, al părinților. Visul copilului? Nu există. Cei mari știu mai bine ce îi trebuie! Și într-un caz, și în celălalt, copilul nu există cu adevărat. Vocația acestuia? O pierdere de vreme! Dorințele acestuia? Nici măcar nu au prilejul să iasă la suprafață. Ideile acestuia? Copilării!
Și mai există adulți, realizați sau nu – deși este atât de relativ acest „a te realiza” și, uneori, are atât de multe fațete! – care nu văd în copil un alter ego al lor. Care îl iubesc altruist, îi deschid fereastră după fereastră, spre viața-i proprie. Care înțeleg faptul că un copil este asemenea unui fluture cu aripile fragile, dar îndrăznețe, care are nevoie de libertatea de a-și descoperi zborul. Că un copil are nevoie doar de un mediu echilibrat, de iubire și de încurajare. Că un copil nu poate nici ști, nici deveni ceea ce-și dorește să fie, dacă are drumul prestabilit, dacă nu este lăsat să descopere, să renunțe, să testeze, să se împiedice și să se ridice. Să aleagă.
Îngerii ne aleg pe noi, adulții, să le devenim părinți, căci au încredere în noi. Să nu-i dezamăgim încercând să-i transformăm așa cum vrem noi! Nu am face decât să le distrugem frumusețea, imaginația, vocația, șansa de a deveni copii fericiți și, mai apoi, adulți fericiți.
Iubita mea colega de banca,pe lângă plăcerea pe care am avut o sa citesc acest articol, am simțit nostalgia anilor petrecuti în liceu, când scriai și ne citeai la orele de romana, de, personal, ma uimeai,iti ascultam cu interes fiecare cuvânt,si deseori alergam la dicționar . Citindu ti articolul în liniștea nopții, dar în neliniștea insomniilor mele, ma regăsesc in categoria părinților gen „asa nu”.nu ca nu mi as fi lăsat copilul sa facă ceea ce și a dorit, însă, din prea mare dragoste fata de el, l am sufocat și, implicit,aripile i s au ofilit, ceea ce este similar cu frangerea lor. Sunt dese momentele în viata mea, când, pt orice eșec al fiului meu îmi găsesc eu vina mereu. Asa ca, dragi părinți, lăsati copilului ce i al copilului, și anume copilăria. Nu i o împovărați cu lucruri ce nu le sunt utile și nu s pe calapodul lor, doar de dragul de a face ei ce noi nu am putut. Pt ca asa se formează generatii lipsite de creativitate și interes. Și în acest fel dispare zâmbetul de pe chipurile noaste. Multumim, Corina, și ti aștept cu interes articolele!
Multumesc pentru feed back, draga mea colega de banca, de grup folk si de trupa de dans. Comentariul tau imi ofera si o sugestie pentru un viitor articol, pe care mi-ar placea sa-l scriu, despre datoria de a ne ocroti sinele si frumusetea interioara de orice invazie.
Draga Corina,am admirat intotdeauna forta ta interioara cu ajutorul careia ai trecut si reusit in viata,puterea de a fi mama si dascal cu multe reusite si acum descopar inca o data puterea cuvintelor tale in care ma descopar.Esti talentata si cred ca vei scrie la fel de frumos si in continuare.Multumesc!