Viaţa a reintrat în normal şi este foarte bine aşa. La câteva zile de la atentatele din 13 noiembrie, vineri, o vineri neagră, la Paris, parizienii şi-au reluat cotidianul: şcoli pentru copii, job, o trecere prin place de la Republique, pentru a aprinde o lumânare, a lăsa un trandafir. Alb. Cumva, asemeni sentimentelor care animă francezii, astăzi.

Promotii tablouri pecanvas.ro

La moartea venită prin arme – 129 de victime, 352 de persoane rănite, dintre care 99 foarte grav, francezii au răspunsfranta 1 prin rugăciuni şi lumânări; „Aux âmes, citoyens!”, titra Courrier International marţi, 17 noiembrie, într-o ediţie specială dedicată atentatelor. Este vorba, aşa este, despre cum te poţi comporta în faţa terorii. A celor care o răspândesc ca armă de comunicare în masă, mai puternică decât orice ofiţer de presă. Primul reflex a fost cel de a rămâne în casă. „În caz de noi atentate”, spuneau autorităţile franceze. Apoi, de a ieşi pentru a-şi oferi locuinţa celor care nu se puteau întoarce în locuinţele lor, încadrate de atunci de forţe de ordine. În fine, de a se reculege şi de a se solidariza cu victimele, sau chiar de a arăta că francezii nu se tem. Este şi întrebarea jurnaliştilor străini veniţi în capitala hexagonului pentru a filma, relata, aştepta.

Francezii, este un adevăr, sunt obişnuiţi cu atentatele. Cel de vineri 13 nu este nici primul, nici ultimul. A tremura inutil sau a căuta cu orice preţ vinovaţi de moment nu le stă în obicei şi, oricum, nu în perioada de doliu. Au fost trei zile de doliu naţional, 15-16-17 noiembrie, iar dacă au avut ceva de blamat, discret, şi nu în presă, au fost atacurile aeriene în nordul Siriei. Cele care au avut loc a doua zi şi care au fost percepute ca o sporire a stării de insecuritate a francezilor. „Suntem în război, vor urma alte atentate, este foarte posibil”, ne-au avertizat atât preşedintele Franţei, cât şi premierul Manuel Valls. O afirmaţie luată ca atare, cu un anume stoicism care nu are nimic de-a face cu fatalitatea. Karma.

Tot aşa au primit şi declaraţiile preşedintelui la Versailles, în faţa congresului de parlamentari şi deputaţi: nimic nou sub soare.

Sentimentul care îi menţine, de la un punct încolo, în viaţă, este cel dat de faptul că nimeni şi nimic nu te poate apăra de ceea ce este scris. În niciun caz forţele de ordine suplimentare, patrulând pe străzi, prezente în mijloacele de transport în comun, din ianuarie trecut, de la atentatele din redacţia revistei Charlie Hebdo. Cu tot cu ele, atentatele au avut loc. Francezii au urmărit cu toţii la televizor analiza specialiştilor în terorism: nimeni şi nimic nu va putea împiedica un terorist să acţioneze. „Sunt asemeni celui mai mare serviciu secret din lume”, a anunţat Pierre Martinot, fost agent al serviciilor secrete franceze. Sunt discreţi, sunt peste tot, sunt hotărâţi, nu au identitate, dar  au religie.

Răul ai cărui soldaţi i-am văzut în acţiune nu se numeşte armată, ci ideologie. Ideologie radicală islamistă. Cum poţi lupta împotriva unui rău care îşi are rădăcinile în Franţa, în sânul unei părţi a populaţiei care nu se simte integrată, nici luată în seamă, formată din oamenii din periferiile Parisului, din acei neglijaţi francezi veniţi din colonii? Sau cu părinţi veniţi din colonii?

Cu atât mai mult cu cât guvernul francez nu pricepe, nu vede, nu aude, continuă să lupte împotriva inamicilor externi, oricare ar fi aceia. Fără a-i vedea pe cei din Franţa. Care sunt prezenţi. Şi care dor. Aşteptând ca liderii Franţei să se trezească, francezii se lasă în seama sorţii. Sau a Domnului. Cu riscurile şi bucuriile de rigoare. Toate scurte, toate efemere, toate atât de preţioase…

 

(Citit de 515 ori, 1 afisari astazi)