Mică fiind, în serile tăcute, când lumina crepusculară se retrăgea în vârfurile picioarelor, când ne detașam încetul cu încetul de întâmplările cotidiene, de oamenii din afara noastră, auzeam vorbele șoptite ale bunicilor ce pomeneau despre vremuri trecute, cu tineri sau mai puțin tineri pieriți în război, în închisorile comuniste sau împușcați la graniță, despre familii întregi cu sufletele arse de dorul celor care nu mai erau printre noi.Toți cei pe care-i cunoșteam, rude mai mult sau mai puțin apropiate, aveau cel puțin un mort pentru care aprindeau candele în fiecare seară sau pentru care mergeau la biserica din centrul comunei, purtând pe braț coșurile de rafie ce acopereau coliva și vinul cu ștergare albe, croșetate pe margine cu o danteluță discretă. Parcă văd și acum chipul senin, de icoană, al bunicii, dada, cum îi spuneam eu, îmbrăcată toată viața doar în negru, ieșind pe poarta curții, întâlnindu-se cu alte femei și îndreptându-se ca-ntr-un ritual spre biserică, pășind parcă în același ritm cu clopotul.

Făceam parte dintr-o astfel de familie. Toți cei pe care-i cunoșteam, rude mai mult sau mai puțin apropiate, aveau cel puțin un mort pentru care aprindeau candele în fiecare seară sau pentru care mergeau la biserica din centrul comunei, purtând pe braț coșurile de rafie ce acopereau coliva și vinul cu ștergare albe, croșetate pe margine cu o danteluță discretă. Parcă văd și acum chipul senin, de icoană, al bunicii, dada, cum îi spuneam eu, îmbrăcată toată viața doar în negru, ieșind pe poarta curții, întâlnindu-se cu alte femei și îndreptându-se ca-ntr-un ritual spre biserică, pășind parcă în același ritm cu clopotul.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Mi-era milă de cei care purtau pentru totdeauna sufletele cernite și credeam că moartea absurdă aparține trecutului.

Ani întregi am lăsat deoparte, într-un cufăr al amintirilor, această imagine. Mi-a revenit pe la începutul anilor ’90, când biblioteca tatălui meu a început să se populeze cu cărți interzise sau nescrise până atunci și când versurile lui Nichifor Crainic – „Unde sunt cei care nu mai sunt?” – mi-au redeșteptat-o. Citind, am descoperit amploarea dramei de la jumătatea secolului trecut, pe care copilul de odinioară o crezuse doar a familiei sale. M-am gândit la zecile de mii de familii îndoliate după cei pieriți în derapajele istoriei zbuciumate a neamului nostru.

Imaginea mi-a revenit și acum. O nouă amploare. Fără granițe. Moartea colectivă intră mai mult ca oricând în casele noastre, prin imagini terifiante. Beirut, Paris, Peninsula Sinai, Yola. Istoria scrie, din nou, tragedii. Suntem o altă generație care află că moartea există printre noi și că seceră fără discernământ. Mai dureros este că începem să ne obișnuim cu ea. Când și cum va înceta? Cu ce consecințe? Pot face istoricii statistici ale repetitivității temporale a uciderilor în masă ale oamenilor de către alți oameni și previziuni asupra efectelor acestei noi forme de război – terorism/antiterorism – asupra societății globale?

Trăiesc istoria, conștient. Privesc la ceea ce se întâmplă. Și învăț să-mi iubesc și mai mult viața, să-mi pese și mai mult de cei din jurul meu și, mai ales, să am, din nou, aceeași compasiune față de cei care nu mai sunt și față de cei pe care i-au lăsat în urmă, și care vor purta mereu – şi ei, ca cei de altădată – sufletele cernite.

(Citit de 430 ori, 1 afisari astazi)