Nu aş fi ratat pentru nimic în lume întâlnirea cu Doctor Honoris Causa Andrei Pleşu la universitatea pe care am absolvit-o. În topul meu personal, acest eveniment vine după cel similar din 1996, cu Umberto Eco. Andrei Pleşu este unul dintre puţinele personaje ale scenei publice din România care nu m-au dezamăgit niciodată şi de la care nu mă aştept să mă dezamăgească. Când scriu asta îmi dau seama cât de puţini sunt cei asemenea lui şi cât de slabe sunt speranţele mele în această privinţă.
Modest, amabil, sociabil, atent să nu supere pe nimeni, ironic, dar niciodată fără să contrabalanseze cu o autoironie, ai senzaţia că priveşte lumea cu bunătate, cu îngăduinţă, de pe un palier superior, având grijă să-şi ceară scuze pentru asta.
După un laudatio atât de lung pe cât de mari îi sunt meritele, Andrei Pleşu a destins atmosfera cu o replică hâtră, care a stârnit hohote de râs: „Puneţi-vă în locul meu… Am fost îmbrăcat atât de frumos… Eu mă socotesc un leneş şi, de câte ori aud câte aş fi făcut, sunt primul sincer stupefiat.”
Când am auzit că va conferenţia despre prostie, prima întrebare ce mi-a răsărit în minte a fost „de ce această temă, într-un oraş pe care oameni inteligenţi din toată ţara îl privesc cu uimire şi compasiune pentru alegerile jenante făcute de 15 ani de zile la primărie, alegeri ce l-au adus în stadiul jalnic actual?”. I-am adresat întrebarea, dar m-a liniştit: „Nu, nici vorbă, nicio legătură… […]Constănţenii sunt deştepţi…”
Oricum ar fi, alegerea temei este ATÂT de inspirată la vremea aceasta, iar cei prezenţi au avut ocazia de a-şi face câte un examen de conştiinţă şi de a-şi auzi expuse, cu o ironie blândă, tarele omeneşti, căci „toţi suntem proşti la un moment dat; spunem prostii, facem prostii, ne purtăm prosteşte, votăm prosteşte”… Hohotele de râs care au umplut în permanenţă aula au fost încurajatoare pentru a evalua nivelul de înţelegere şi nivelul de autocritică. Nu poţi râde dacă nu înţelegi cu adevărat, iar, dacă înţelegi, nu se poate să nu proiectezi asupra propriei persoane cele auzite, pentru a te confrunta lăuntric cu critica. De aceea vreau să cred că discursul a fost purificator, în sensul dorit de conferenţiar: „tot ce am descris se poate corecta; nu te corectezi, devii pietroi, eşti uşor manipulabil, devii o bună poartă de intrare în lume a Răului”.
În spatele figurii bonome a lui Andrei Pleşu, care se lăsa îmbrăcat cu stoicism în roba academică şi primea cuminte toca pe cap, am văzut însă şi o abia îmblânzită revoltă atunci când a venit vorba despre corectitudinea politică. În atitudinea mult prea îngăduitoare a părinţilor faţă de copii, a profesorilor faţă de elevi, a cetăţenilor faţă de alţi cetăţeni, a autorităţilor faţă de cei ce nu se conformează legii şi regulilor dintr-un anumit teritoriu, scriitorul vede o proastă practicare a toleranţei, de vreme ce „EXISTĂ INTOLERABILUL”. În contextul religiozităţii care înconjoară conceptul de toleranţă, aş spune că Pleşu este aproape mai curajos decât se spune că era Galileo Galilei când susţinea, împotriva Inchiziţiei, că pământul totuşi se învârte. El se referă, desigur, mai ales la acel „intolerabil” de existenţa căruia ne-am convins toţi, cu asupra de măsură, în cazul atentatelor din Paris. Şi la apariţia căruia cred eu că PROSTIA pe care o implică fundamentalismul şi extremismul combinată cu PROSTIA celor ce conduc lumea au contribuit esenţial…
Nici un comentariu