Să-ţi schimbi oraşul de domiciliu nu-i atât de uşor precum pare. În bagajele, multe, pe care le iei cu tine la plecare nu strecori doar obiecte indispensabile traiului în altă parte, ci şi amintirile de-o viaţă pe care le-ai acumulat în oraşul acela pe care inima şi mintea îl vor considera, mereu,  „acasă”. Iar când trăieşti momentele esenţiale ale copilăriei şi adolescenţei, dar şi zorii maturităţii la mal de mare, în oraşul zis al lui Ovidiu, dorul şi nostalgia a ceea ce-ai lăsat în urmă sunt direct proporţionale cu numărul de kilometri dintre tine şi mare.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Erai obişnuit să vezi marea odată la câteva zile, ba chiar zilnic, dacă voiai. Trebuia doar să te urci în maşină şi în 10-15 minute erai pe plajă, cu nisipul sub paşii tăi şi briza fluturând în  păr. O plimbare era de-ajuns să uiţi de toate grijile. Îţi erau familiare ţipetele pescăruşilor, răsăsitul şi apusul soarelui deasupra imensităţii apei, cunoşteai pe de rost fiecare nuanţă a mării în funcţie de anotimp. Vara, toţi cunoscuţii îţi invidiau bronzul şi zilele petrecute pe plajă, cu sarea valurilor pe piele şi soare reflectat nu doar în sticla ochelarilor, ci şi în suflet. Iarna, dădeai fuga să vezi marea îngheţată la mal şi stabilopozii cu pojghiţe albe. Nu conta cât era de frig. Nici că vântul aproape te dărâma.

Acum, plecat departe într-un oraş fără mare, cu doar câţiva pescăruşi care ţipă deasupra unei imensităţi de blocuri gri, resimţi acut lipsa mării şi strângi în pumn scoica aia mare găsită astă vară la Trei Papuci, numărând zilele până când vei merge din nou acasă şi-ţi vei suna entuziasmat prietenii: „Vin la Constanţa, ieşim la o plimbare pe faleză?”.

Dar nu doar după mare tânjeşti, ci şi după aerul istoric al oraşului. Ţi-e dor de Cazino, chiar dacă  acum e o ruină. Ai făcut atâtea poze pe treptele lui şi paşii tăi au trecut de atâtea ori prin faţa acestui „templu” decăzut al Constanţei, că parcă a devenit o parte din tine. Cazinoul este al tău tot atât cât este al fiecărui constănţean şi oftezi revoltat atunci când îi vezi decadenţa. Ţi-e dor de centrul istoric, cu statuia lui Ovidiu, care priveşte îngândurată marea, cu amestecul frapant de baruri noi şi clădiri vechi cu arhitectură intrigantă, cu străzile care „curg” la vale în Peninsulă. Ţi-e dor de podul suspendat din Parcul Tăbăcărie, care vibra legănat sub tălpi de fiecare dată când îl traversai. Ţi-e dor şi de pasarela din Mamaia, care-ţi permitea să avansezi în largul mării, să-i vezi frumuseţea acolo unde o vedeau doar pescăruşii şi diverse ambarcaţiuni.

Cel mai probabil, după ce te muţi în alt oraş, mai mare, Constanţa ţi se pare un oraşel cumva intim, chiar dacă îl credeai imens atunci când erai copil.  Îmi amintesc că pe la 7-8 ani îl comparam cu Mangalia sau cu Eforie Sud şi că mi se părea imposibil să ajung vreodată să-i cunosc toate secretele. Acum, când am plecat relativ departe, văd Constanţa ca pe o insulă, un refugiu, un loc impregnat cu amintiri frumoase, care-mi dă, ori de câte ori revin, acelaşi sentiment cald de siguranţă, de apartenenţă, de regăsire.  Si ştiu, de fiecare dată când mă urc în tren spre Constanţa, că indiferent de vreme, voi da o fugă să văd marea mea, pentru a lua cu împrumut din energia ei. Până data viitoare.

(Citit de 353 ori, 1 afisari astazi)