În calendarul Bisericii Ortodoxe există o duminică a Tuturor Sfinților prin care sunt cinstiți laolaltă toți cei care au răspuns chemării de a fi cetățeni ai poporului lui Dumnezeu.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Sfinții nu sunt altceva decât niște bărbați și femei în care darul lui Dumnezeu a putut rodi pe deplin datorită conlucrării lor, pentru că sfințirea este lucrarea comună a lui Dumnezeu și a omului. Dumnezeu ne dăruiește totul cu condiția ca omul să fie părtaș la această dăruire, să-și deschidă inima și să facă să rodească darul primit.

Sfinții nu sunt niște ființe excepționale, predestinate în mod special pentru a ajunge sfinți; sunt oameni ca noi, înzestrați ca și noi cu libertate și voință proprie, pe care le-au folosit însă deplin (exclusiv) doar pentru a face să rodească acest dar al vieții divine.

Sfințenia lor, iubirea lor de Dumnezeu, care a mers în nenumărate cazuri până la martiraj, iubirea lor universală față de toți oamenii, însoțită de smerenie, o iubire în care eul lor s-a șters complet până la dispariție, toate acestea ne arată ce înseamnă darul lui Dumnezeu primit în deplinătate.

De ce merită să ne amintim de toți sfinții, de toți martirii? Răspunsul este simplu: pentru că niciodată n-am fi existat dacă ei n-ar fi existat, dacă trupul lor nu s-ar fi făcut cărămidă vie la picioarele Sfântului Altar din Biserica cerească.

Într-o lume în care prea des înjurăm de Dumnezeu, prea des hulim pe Dumnezeu, prea des lovim în aproapele nostru, prea mult mințim, părăsind Adevărul, prea mult deznădăjduim, părăsind Calea, prea des furăm fericirea celorlalți părăsind Viața, vin acești mucenici din primele veacuri să ne învețe că mai presus de Hristos nu ne sunt nici copiii, nici părinții, nici soția, nici rudeniile, nici floarea tinereții; și că Hristos ne este și copil, și tată, și mamă, și neam, și tinerețe fără bătrânețe.

Asemenea acestor martiri din primele veacuri au fost și cei din lagărele naziste sau din temnițele comuniste. Unul dintre ei este cu siguranță Mircea Vulcănescu (n. 1904, economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român, a făcut parte din guvernul Ion Antonescu, condamnat de un tribunal din România pentru crime de război). La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la 8 ani de temniță grea, fiind închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești. A fost izolat, la fel ca ceilalţi 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavând paturi sau scaune pe care să stea. Epuizat, unul dintre deținuți, un tânăr student la Medicină, bolnav de plămâni, a căzut din picioare după câteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viața.

Mircea Vulcănescu a murit pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: „Să nu ne răzbunați!”.

Există un serial realizat în Cehia – „Sub acoperire” (The Sleepers), a cărui acțiune are loc în Cehoslovacia, la finalul anului 1989 și care prezintă atrocitățile și modalitățile sinistre prin care regimul comunist a înțeles să conducă. Aceleași „practici” au existat în toate țările comuniste. Iată cum descrie mitropolitul Bartolomeu Anania în „Memoriile” sale chinurile la care a fost supus în anii detenției: „Mi s-a poruncit să stau jos, pe podeaua de ciment… din stânga am auzit o voce puternică, rânjind a batjocură: – Ă-hăă, ăsta e cu barbă. Era o namilă de om, de peste doi metri… acesta trebuie să fie faimosul Brânzaru, mi-am zis, bătăușul profesionist al Securității, care chinuise generații de osândiți. Am început să mă rog în gând și i-am cerut lui Dumnezeu ca tot ce se va întâmpla să fie întru răscumpărarea, cât de cât, a păcatelor mele celor multe. Mi s-a ordonat să-mi las jos pantalonii și izmenele și să-mi scot pantofii… au început loviturile, una după alta. Îmi propusesem să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu țip, să nu urlu. Gemeam numai și șopteam: Pentru păcatele mele! Pentru păcatele mele!… Câte lovituri să fi fost? Am leșinat. M-am trezit turnându-mi-se peste cap o găleată de apă rece. Trupul îmi tremura tot… Atunci mi-au pus pantofii în picioarele deja tumefiate, au luat răngi grele de fier și m-au lovit cu ele peste tălpile pantofilor, și durerea de acum era mult mai cumplită decât cele de dinainte; când îmi izbeau călcâiele simțeam lovitura în cap, scursă prin șira spinării și ostenisem urlând și-mi ziceam că mor” (Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, 2011, p. 278-279).

Noi, cei de azi, și dacă nu suntem vrednici de a muri decapitați pentru Hristos (asemenea martirilor), să învățăm să trăim cu capul pe umeri pentru Hristos, pentru că și astfel putem dobândi sfințenia.

Întrucâtva, ceea ce duce la sfințenie, la purificarea omului, la curățirea lui este ajutorul pe care îl acordăm semenilor prin milostenie, pentru ca astfel să primim cununa „parfumului duhovnicesc de bună mireasmă”. O astfel de milostenie, de dimensiuni nebănuite în timp, a reusit să facă Oskar Schindler, un industriaș german, care a salvat de la Holocaust circa 1200 de evrei, angajându-i în fabricile sale de email și muniții, pe teritoriul Poloniei și Cehiei de astăzi. Regizorul Steven Spielberg a ecranizat acesta faptă de mare curaj și de o imensă manifestare a iubirii față de oameni, indiferent de naționalitate, realizând capodopera cinematografică „Lista lui Schindler”. Filmul ilustrează atrocitățile la care au fost supuși evreii, și nu numai, în timpul Holocaustului, dar mai cu seamă scoate în evidență faptul că acest industriaș german, extrem de influent, a reușit să salveze de la moarte foarte mulți evrei, cheltuindu-și toată averea și riscându-și viața.

Este impresionantă scena în care, în clipa în care se află că războiul s-a încheiat, iar evreii salvați de Schindler pot pleca oriunde, fiind liberi, acesta nu e bucuros, ci plânge ca un copil, îngenunchind în fața tuturor și cerându-și iertare pentru că ar fi putut salva și mai mulți evrei dacă și-ar fi vândut mașina, dacă ar fi renunțat la ceasul lui, căci pentru fiecare dintre evreii salvați a plătit o sumă de bani generalilor naziști.

Filmul, ca și romanul lui Heather Morris, „Tatuatorul de la Auschwitz” (trad. de Luana Schidu, Editura Humanitas, 2018) – care prezintă de asemenea supliciul la care au fost supuși oamenii de către naziști – are ca laitmotiv un citat din Talmud: „Cel ce salvează o viață, salvează o lume întreagă”.

(Citit de 235 ori, 1 afisari astazi)