Jurnal de călătorie

Promotii tablouri pecanvas.ro

Am ajuns pe aeroportul din Amsterdam în 26 aprilie, pe la prânz. Da, aţi citit bine, Amsterdam, pentru că aeroportul din Bruxelles nu funcţiona decât după-amiaza, deci organizatorii vizitei – echipa europarlamentarului Monica Macovei – s-au orientat către Schiphol. Am fost preluaţi de trei microbuze şi am făcut un drum destul de obositor, de aproape trei ore, până la hotelul din centrul capitalei UE.

 

Prima zi: Gaufre, Grand Place şi Allah akbar

Un prânz frugal cu sendvişuri, apoi am pornit la pas prin Bruxelles, împreună cu Anca Melinte de la „Viaţa liberă” din Galaţi. Ţinta – Grote Markt, sau Grand Place, sau Piaţa mare, centrul de interes al oraşului.

Iar Anca voia să vadă şi băieţelul care face pipi, adică Manneken Pis, care se traduce prin „omuleţul pişăcios”, un foarte paradoxal punct turistic (aveţi aici legenda), la intersecţia dintre artă stradală şi kitsch. De fapt, în ce-l priveşte pe băieţel, kitsch-ul se manifestă plenar în magazinele de souvenir-uri, în care sculptura este înfăţişată în miniatură, cu un tirbuşon sau cu un furtunaş în loc de puţă. Pe lângă aceste jalnice artefacte, totul acolo strigă China, nu am văzut nici măcar un obiect demn de a împodobi o panoplie turistică – un magnet, o cană, ceva, cât de cât…

Una dintre primele opriri am făcut-o la un chioşc ambulant de Gaufres de Liège, căci nu se poate să treci prin Bruxelles şi să ratezi aşa ceva. În Constanţa nu ştiu să fie vreun loc unde să mănânci o gaufre autentică după ce s-a închis acum câţiva ani standul din City Mall.

DSC03003

Grădină din centrul Bruxelles-ului

Pe un frig de februarie am ajuns în piaţa mare, mult mai pustie decât mi-o aminteam, dar frumoasă. Deşi nu mă dau în vânt după auriul care împodobeşte faţadele Caselor Breslelor, trebuie să recunosc că Primăria şi Casa regală sunt impunătoare şi dau pieţei aerul de măreţie gotică.

La întoarcere am intrat în magazine de ciocolată şi săpunuri, unele mai scumpe decât altele, în căutare de cadouri de Paşti pentru cei de acasă. Cu toate că am fost extrem de tentată olfactiv, nu m-am putut convinge să dau 15 euro pe o bucăţică de săpun cu aromă de patchouli. Ne-am bucurat apoi vizual de grădina minunată care se întinde lângă monumentul dedicat Holocaustului şi de Grădina botanică pe care am traversat-o pentru a fotografia peisajele şi fântânile arteziene.

Un singur incident ne-a marcat drumul. Am ocolit de departe un boschetar care bolborosea în continuu ceva ce la început nu ne-a sunat cu sens. Părea deranjat mintal şi toată lumea îl evita. Anca şi-a dat seama prima şi a exclamat: Allah akbar, asta repetă! Ceea ce, în conexiune cu atacurile teroriste, ne-a cam emoţionat…

 

Ziua a doua: Turişti în Parlamentul European şi în Comisia Europeană

DSC03021

Europarlamentarul Monica Macovei

De îndată ce a intrat în încăpere, Monica Macovei a preluat cuvântul de la doamna ce începuse să ne facă o prezentare călduţă, pe îndelete, nu neapărat necesară, a modului în care funcţionează instituţiile Uniunii Europene. În câteva fraze, europarlamentarul ne-a explicat fundamentele şi apoi ne-a prezentat cu exemple etapele de elaborare şi adoptare a legilor. Şi, mai ales, în ce constă activitatea de negociere pentru obţinerea majorităţilor – dificilă şi în multe etape, fără a avea niciodată siguranţa că ceea ce s-a discutat şi stabilit nu mai poate fi modificat, renegociat. Ne-a povestit exact genul de întâmplări care să ne arate cât de pasionantă poate deveni ocupaţia de europarlamentar dacă ştii să o faci cum trebuie şi la capacitate maximă, aşa cum toată lumea este de acord că M. Macovei face.

DSC03049

Capul lui Titulescu

Am intrat apoi în sala de plen, care urma să se umple după-amiază pentru discuţii pe marginea modificării codului Schengen, Monica Macovei fiind raportor pe această problemă. Au urmat pozele de grup şi de grupuleţe, apoi masa la cantina Parlamentului European, unde toată lumea împinge tava şi toată lumea trebuie să-şi ducă resturile la gunoi, fie că este invitat, ziarist sau ditamai europarlamentarul.

DSC03037

Studioul TV din Parlamentul European

După masă, pentru arderea eficientă a caloriilor, a urmat un tur în viteză prin Parlament, unde pot fi admirate numeroase expoziţii de pictură, sculptură (am văzut şi un cap al lui Titulescu), fotografie, grafică din toate ţările lumii. Fireşte, este interesant şi să mişuni în interiorul unei construcţii spectaculoase, cu pasaje suspendate transparente, circulare, ce leagă corpurile de clădire între ele. Am trecut pe lângă cutiile poştale în care li se pot lăsa petiţii europarlamentarilor, am trecut pe lângă studioul de televiziune, am trecut pe lângă sălile grupurilor parlamentare şi pe lângă sculpturile care sunt considerate simboluri ale UE.

În scurt timp am purces (un drum de jumătate de oră) spre sediul Comisiei Europene (CE), unde o doamnă româncă ne-a explicat de la bun început că este freelancer angajat prin contract de comisie, ca orator, şi ne-a făcut o prezentare ilustrată în Power Point a rolului CE ca organ executiv al Uniunii Europene. Ceea ce a fost puţin plictisitor pentru că în sală eram doar jurnalişti, la curent cu chestiunile expuse şi puţin impresionabili de PPT-uri. Discuţiile s-au însufleţit doar atunci când a venit vorba de instrumentele pe care comisia le are (sau nu le are) pentru a aplica până la capăt legislaţia comună în ţările membre.

 

Knowledge based economy – criteriul viitorului

DSC03091

Jakub Adamowicz

Partea a doua a întâlnirii a fost mult mai interesantă întrucât a presupus întâlnirea cu un purtător de cuvânt al CE pentru transport şi politici regionale, polonezul Jakub Adamowicz. Fireşte că discuţia a fost despre fondurile europene de dezvoltare, iar comparaţia cea mai frecventă, cu Polonia. Să nu avem grijă, România va fi următoarea Polonie din perspectiva atragerii fondurilor! Okay, dacă aşa credeţi… Iar termenul uşor negativ de comparaţie a fost Ungaria, unde au avut loc mai  multe întreruperi şi suspendări de proiecte, mai ales din cauza nesincronizării legislaţiei.

Am observat că toţi oficialii străini care se întâlnesc cu ziarişti români afişează o părere mult mai bună despre România decât o au înşişi românii (mai ales jurnaliştii) şi enunţă multe texte motivaţionale, aşa încât întotdeauna ies mai optimistă de la astfel de întrevederi. Nu durează mult, dar e plăcut…

Despre fondurile şi proiectele care vor fi aprobate în viitoarea perioadă de finanţare 2020 – 2027, am aflat în primul rând criteriile: 1. Gradul şi modul de finalizare a proiectelor din perioada anterioară, capacitatea de absorbţie; 2. O viziune coerentă asupra viitorului, adică orientarea investiţiilor spre, de exemplu, transporturile inteligente, „alocarea banilor pentru ceea ce la Bruxelles numim knowledge based economy”, adică economia bazată pe cunoaştere; 3. Stabilitatea politică, predictibilitatea, care uşurează finalizarea investiţiilor. Aceasta din urmă, mai degrabă o fantasmă în Europa de azi.

DSC03064

Staţia de metrou de la Maelbeek

A fost pusă în discuţie birocraţia excesivă, o mare piedică în calea micilor întreprinderi ce accesează proiecte, dar purtătorul de cuvânt nu a putut da nicio veste bună, căci CE consideră ca prioritare marile investiţii în infrastructură şi respectarea regulilor, care nu poate fi altfel asigurată.

Toate cele de mai sus şi multe alte amănunte, mai tehnice, au fost spuse cu un zâmbet de neşters şi cu o atitudine relaxată, prietenoasă.

Aveam nevoie de asta, pentru că în drum spre comisie trecuserăm pe lângă staţia de metrou de la Maelbeek, unde flori proaspete erau depuse peste cele uscate şi ofilite, păstrând memoria celor ucişi în atentatele din 22 martie a.c.. „O zi neagră pentru societatea noastră. O sfâşiere în existenţa noastră.  În acelaşi timp, o zi a solidarităţii şi speranţei. Speranţa într-o lume în care fiecare este NOI. Victimele acestor acte oribile rămân pentru totdeauna în inimile noastre.” – este scris pe placa neagră de lângă intrarea în staţia de metrou.

 

Opt apeluri de la Rodica Stănoiu pe telefonul procurorului Panait

DSC03105

Sala Grupului Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni

„Am vrut să aduc acest film în Parlamentul European pentru că sunt şi eu legată, într-un fel, de moartea procurorului Panait şi este un episod în lupta pentru independenţa justiţiei din România. Este unul dintre primii paşi. Moartea procurorului Panait a fost un declic”, a spus Monica Macovei răspunzând întrebărilor puse după proiecţia filmului „DE CE EU?” de Tudor Giurgiu.

Filmul a fost proiectat în sala grupului Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni, din care Macovei face parte, şi cu participarea RomBel, o asociaţie a românilor din Belgia, ce numără peste 10.000 de membri. La finalul proiecţiei, regizorul Tudor Giurgiu şi actorii Emilian Oprea (personaj real – Cristian Panait), Alin Florea (procurorul Alexandru Lele), Andreea Vasile (iubita lui Cristian Panait) şi Liviu Pintileasa (procurorul Victor Ponta) au vorbit despre experienţa realizării filmului – îndelungată, anevoioasă, începută cu puţine speranţe de finalizare – şi au răspuns la întrebările publicului.

DSC03034

Monica Macovei cu actorii şi regizorul filmului „De ce eu?”

Dar de ce a fost legată Monica Macovei de acest caz – europarlamentarul de azi a explicat că, în calitate de ministru al Justiţiei, a cerut redeschiderea cazului, iar Consiliul Superior al Magistraturii a dat un vot negativ. A revenit apoi cu cererea, dosarul a fost trimis la Parchetul General şi s-a întors cu aceeaşi soluţie, fără a fi făcute investigaţii suplimentare, chiar dacă ele ar fi putut proba încadrarea la articolul ce incriminează „determinarea sinuciderii”.

Monica Macovei a menţionat un amănunt neelucidat: în ziua în care s-a sinucis, pe telefonul procurorului Panait erau opt apeluri de la (pe atunci) ministrul Justiţiei, Rodica Stănoiu, şi ea personaj în film. O altă informaţie, furnizată de Tudor Giurgiu, este că în dosar se află o expertiză psihiatrică post-mortem, concept ce pare deprins din Kafka.

Cu toate că este ficţionalizat, filmul „DE CE EU?” reprezintă un document important al acelei etape a democratizării României, un fel de piedică în calea uitării pernicioase. Portretele celor doi procurori – Cristian Panait, care a clacat în faţa presiunilor, şi Alexandru Lele, care a rezistat şi s-a luptat ani de zile în nenumărate procese, până şi-a dovedit nevinovăţia – arată că este nevoie de oameni puternici, care să reziste oricăror presiuni, pentru că, aşa cum spune Monica Macovei, „ şi acum sunt presiuni, chiar dacă nu mai sunt atât de mari…”

 

Ziua a treia: belgienii şi terorismul – opinii din diaspora

DSC03124

Cu Dorin Epure într-un parc din Anderlecht

După o zi petrecută cap-coadă în instituţiile europene, a venit şi bine-meritata relaxare. Cu ora 15 ca deadline pentru plecarea la aeroport, joi (în Joia mare) un român din diaspora a venit să-mi arate mai ales împrejurimile Bruxelles-ului. Dorin Epure, fost redactor şef la ziarul Cuget liber şi fostul meu coleg, încă din 1995, când am început, ca reporter, la ziarul pomenit, altfel spus, prietenul meu de o viaţă Dorini este acum antreprenor în Belgia.

DSC03135

Străduţă din Anderlecht

Având în urmă zeci de ani de jurnalism, Dorin a ştiut exact ce trebuia să-mi puncteze pentru a-mi contura o imagine realistă despre ceea ce înseamnă Belgia. M-a dus în Anderlecht, una dintre comunele din regiunea Bruxelles. Linişte, curăţenie, blocuri frumoase, case şi mai frumoase, parcuri cu gâşte şi lebede, spaţii verzi cu lalele, străzi cu cireşi japonezi în floare, de o parte şi de alta, provocând un adevărat şoc vizual. Mi-a arătat şi o scară de bloc, curată şi cochetă, împodobită cu flori, chiar dacă intrarea era neîncuiată. „Aici spaţiile comune sunt ale tuturor. În România, sunt ale nimănui”, a concluzionat ghidul meu.

Despre problema terorismului, am vorbit într-un ambient total opus, şi totuşi în mod paradoxal adecvat, acela al castelului Gaasbeek. Cetatea este înconjurată de lacuri şi de păduri presărate cu numeroşi arbori de sequoia, de pajişti bine întreţinute, o oază de linişte şi de aer curat. Şocul atentatelor nu a trecut de tot, dar belgienii au aşternut linişte (şi aer curat) în jurul subiectului. Linişte în care este foarte probabil că se pregăteşte un răspuns eficient. Pentru că aşa sunt belgienii, eficienţi. Primitori, săritori, civilizaţi, dar foarte eficienţi în a-i izola pe cei care nu se adaptează acestei civilizaţii şi nu ştiu să răspundă cu aceeaşi monedă.

După shopping de ciocolată pentru săculeţul iepuraşului de Paşti (bănuiesc că o avea şi el un săculeţ, un coşuleţ, nu sunt prea familiarizată cu acest obicei consumist, pe vremea copilăriei mele nici nu auzisem de aşa ceva…) şi o gaufre de adio, urgenţe antreprenoriale ne-au purtat pe străzi ale Bruxelles-ului care nu sunt chiar în centru sau pe circuitele turistice. Şi pot spune, în concluzie, că este o capitală cu stil. Clădirile au acea notă comună care conferă o identitate precisă oraşului, arhitectura este unitară, nu am observat abateri semnificative de la linia generală, iar faţadele în cărămidă aparentă şi balconaşele de fier forjat (fără rufe la uscat, nici măcar una!), chiar dacă au variaţii în funcţie de vechimea construcţiilor şi gusturile proprietarilor, sunt amănuntele care asigură armonia. Şi, primăvară fiind, contribuie la aceasta cireşii japonezi, pete de culoare roz pretutindeni în oraş.

 

Atmosferă de război în aeroportul atacat de terorişti

DSC03205

Coada de la intrarea în aeroportul Zaventem

Iar de aici încolo vine partea neplăcută a călătoriei mele la Bruxelles, episodul aeroportului Zaventem. Adică trei ore şi jumătate de stat în picioare la mai multe cozi. Coada ne-a şocat la prima vedere. O coadă imensă care ducea la un cort mare, alb. Soldaţi înarmaţi până în dinţi. Control de acte de identitate la intrarea în cort, control de bagaje la capătul celălalt al cortului, cu scanner, scos ceas, curea, bijuterii şi tot ritualul cu care eram obişnuiţi într-o altă etapă a traseului prin aeroport. De aici, se trece în alte două corturi similare, plasate unul în continuarea altuia, unde direcţia devine neclară. Nu este nicio îndrumare pentru depunerea bagajelor la cală, nu se ştie încotro. Totul este să întrebi, căci mişună tineri ale căror tricouri te atenţionează că ei îţi pot da răspunsuri. Răspunsuri ce te plasează la o coadă, dar nu trebuie să te culci pe-o ureche, ci trebuie să continui să pui întrebări şi să fii cu ochii pe cartonaşul cu sigla companiei la care zbori, căci coada se poate muta de sub nasul tău.

DSC03207

Cortul în care se face primul control de securitate

Grupuri compacte sunt conduse, din când în când, în altă dependinţă, la o altă coadă, spre ghişee improvizate unde bagajele sunt, în sfârşit, depuse. Cântarul e mobil şi nu există bandă pe care să fie transportate geamantanele, aşa că emoţiile pentru recuperarea lor sunt considerabile.

Abia de aici încolo se intră în clădirea aeroportului, unde o coadă şerpuitoare imensă ne duce spre al doilea control individual. Bandă, scanner, scos laptop, brăţări, uneori pantofi. Mai rău e când nu întrebi şi ajungi în etapa asta şi cu bagajul pe care intenţionai să-l depui la cală, iar controlorii încep să-ţi scoată şi să-ţi arunce la gunoi parfumurile, cremele şi deodorantele, foarfecuţa de unghii. Dacă nu vrei să renunţi la ele, trebuie să te întorci pe urmele paşilor tăi, să stai la cozile descrise anterior pentru a depune bagajele, apoi să faci din nou coada şerpuitoare imensă.

DSC03214

Tarom, probabil singura companie aeriană care oferă pasagerilor nu una, ci două reviste gratuite. Doar ne permitem.

De aici totul e mai simplu. Controlul documentelor decurge fluid, mai ales că există şi varianta controlului electronic al paşapoartelor, şi urmează paradisul free shop-urilor cu obiecte de lux, majoritatea mai scumpe decât în oraş, dar măcar poţi să te plimbi într-un mediu parfumat, să-ţi clăteşti ochii, să cumperi un fleac, apoi să ocupi un fotoliu comod, în care să-ţi întinzi picioarele chinuite de atâta stat pe verticală şi să aştepţi plecarea, cu întârziere de o oră, previzibilă în condiţiile date.

 

În avion cu inamicul

Ultimul şoc vine la îmbarcare. Apare Corina Creţu. Apare Norica Nicolai. Apare Ioan Mircea Paşcu. Europarlamentarii se duc acasă pentru Paşti. Apare Cristian Pârvulescu. Or fi stat şi ei la cozile astea? Oricum, cred că va trebui să fac o rugăciune mai lungă şi mai convingătoare înainte de decolare.

 

(Citit de 366 ori, 1 afisari astazi)