Europa ultimelor săptămâni arată o imagine de neînchipuit pentru liniștea cu care se obișnuise continentul în anii din urmă. Practic, de la căderea comunismului, bătrâna și civilizata Europă semăna cu un muzeu în care singurul deranj era reprezentat de discursurile găunoase ale unor lideri de mâna a doua care nu erau de acord cu „invazia” esticilor sau, în cel mai bun caz, dădeau lecții de cum trebuie să ne fie predatEuropa ultimelor săptămâni arată o imagine de neînchipuit pentru liniștea cu care se obișnuise continentul în anii din urmă. multiculturalismul. În acest somn al rațiunii, nu este de mirare că liderii europeni nasc monștri care mai de care mai originali.
Angela Merkel îi invita mai-ieri pe imigranți în Germania, cu o emfază care îi mișca până și pe cei care nu-și propuseseră acest lucru până atunci. Viktor Orban ridică garduri de sute de kilometri pentru apărarea integrității teritoriale, dar și pentru că „Ungaria apără familia europeană”. În acest context, ministrul de Externe al României, Bogdan Aurescu, cataloghează gestul ridicării gardurilor drept „autist”. Răspunsul nu a întârziat să apară de la omologul ungar: „mă așteptam la mai multă modestie din partea unui ministru al cărui premier este trimis în judecată”. La granița sârbo-ungară se folosesc gaze lacrimogene. Croația este amenințată de aceeași Ungarie că va bloca aderarea la Schengen, dacă nu apără frontierele Uniunii. Fostul președinte polonez Lech Walesa își exprimă temerea că decapitările practicate de imigranți în Orientul Mijlociu vor fi transferate și aici. Aceasta după ce același lider polonez, premiat cu Nobelul pentru Pace, anunțase că ar primi câțiva refugiați la el acasă. Fostul președinte Băsescu este mai direct: „noi ne mai înjurăm cu ungurii, ăștia își pun bombe unii la alții”. Președintele Iohannis anunță molcom, dar sigur, ca un adevărat om care nu are nevoie să repete ceea ce spune, că România nu poate primi mai mult de aproximativ 1700 de imigranți. La scurt timp, însă, tot la fel de sigur pe el, ne anunță că ne este destul de facil să găzduim peste 4000. Nici o zi fără o perlă despre refugiați.
La nivelul opiniei publice, aceeași fractură. Una dintre imaginile cele mai înduioșătoare, cu un copilaș înecat adus la mal, ar fi dat fiori celui mai rece contestatar al acestor migrații. La scurt timp, însă, s-a dovedit că nu este din categoria refugiaților. Pur și simplu, tatăl lui dorea un trai mai bun, ceea ce, desigur, nu face mai puţin înduioșătoare imaginea. În Ungaria, un sirian cu copilul în brațe era împiedicat, într-un gest total inuman, de o reporteră a unei televiziuni maghiare. La scurt timp, apare informația că sirianul ar fi, de fapt, membru al unei mișcări teroriste și chiar ar fi participat la crime în masă. Informația încă nu este confirmată clar. (Desigur, nu anulează gestul jurnalistei, care la acel moment nu știa cine este bărbatul).
Toată lumea este în criză, pare că nimeni nu mai are soluții. Pe acest fond, războiul civilizațiilor este în toi, dar și războiul informațiilor.Toată lumea este în criză, pare că nimeni nu mai are soluții. Pe acest fond, războiul civilizațiilor este în toi, dar și războiul informațiilor. În primă fază, părea total inuman să nu fii solidar cu refugiații. Și așa și este. Dacă ai inima să-i spui cuiva să stea să fie omorât de un regim și de interese cu care nu are nimic în comun, cred că poți fi catalogat drept inuman. Însă în acest război al informațiilor, nu câștigă întotdeauna adevărul. Iar cifrele trebuie judecate la rece. Aflăm, după câteva săptămâni de haos, că din 240.000 de imigranți, doar 44.000 ar fi din Siria. Culmea, 17.000 sunt din Albania, stat european fără război. Nu ar conta foarte mult, cu condiția ca Europa să aibă soluții pentru toți, dar, cum nu are, cred că important ar fi fost să se spună clar cine este imigrant și cine este refugiat. Înainte să ajungem aici. Până la urmă, toți refugiații sunt imigranți, dar nu toți imigranții sunt refugiați. Toți oamenii au dreptul la viață, cel puțin în valorile europene, dar nu tuturor oamenilor le este viața în pericol iminent. Iar dacă o Europă obosită caută soluții pentru toți, mi-e că se va sinucide cu ei în interior.Până la soluții, cred că suntem pe punctul de a distruge tot ceea ce s-a construit în ultimul secol. Riscăm ca clișeele de genul musulmanii sunt jihadiști sau musulmanii nu sunt civilizați să domine spațiul public. Pe acest fond, România ar trebui să fie atentă și la ce lasă în urmă. Nu toți musulmanii sunt la fel, cum nu toți creștinii sunt pașnici.
La fel de important, însă, relația cu comunitatea musulmană din România, în special din Dobrogea, și, pe această linie, cu Turcia nu este Relația cu comunitatea musulmană din România, în special din Dobrogea, și, pe această linie, cu Turcia nu este deloc de neglijat. Parcă într-un scenariu bine pus la punct, acum a apărut și disputa pentru moscheea din București.deloc de neglijat. Parcă într-un scenariu bine pus la punct, acum a apărut și disputa pentru moscheea din București. Spun scenariu pentru că premierul Victor Ponta a avut grijă să pară ca o înțelegere personală cu autoritățile turce. Muftiul Iusuf Murat, în primă fază, anunța că va fi cea mai mare din Europa, după care a spus că a fost înțeles greșit. Deci n-ar fi cea mai mare. Fostul președinte Traian Băsescu anunța chiar că vor fi aduși peste 6000 de studenți. O altă informație care nu a fost confirmată, dar nici nu ne-a lămurit nimeni despre ce fel de școală este vorba. De aici până la câteva minți înfierbântate care s-au grăbit să apere cu crucea „pământul Brâncovenilor” nu a fost decât un pas.
Sunt câteva elemente care ne obligă să tratăm la rece situația, mai ales când ea implică minorități etnice, religioase și o importantă componentă internațională. A aminti doar perioada otomană, în care turcii ar fi cotropit aceste teritorii, este rea-voință. Din punctul meu de vedere, relațiile româno-turce din perioada republicană ne dau o perspectivă care ne obligă la mai multă prudență și decență. În acest sens, alianța cu Turcia din Înțelegerea Balcanică, în perioada interbelică, este una relevantă. În 1938 și 1939, regele Carol al II-lea vizita În 1938 și 1939, regele Carol al II-lea vizita Istanbulul de trei ori, de fiecare dată neoficial, incognito, însă aceasta nu l-a împiedicat să fie oaspetele președinților Mustafa Kemal Atatürk și, respectiv, Ismet Inönü. De fiecare dată, regele era măgulit de primirea pe care acești oficiali i-o făceau în vizite neoficiale. Istanbulul de trei ori, de fiecare dată neoficial, incognito, însă aceasta nu l-a împiedicat să fie oaspetele președinților Mustafa Kemal Atatürk și, respectiv, Ismet Inönü. De fiecare dată, regele era măgulit de primirea pe care acești oficiali i-o făceau în vizite neoficiale. Conform memoriilor suveranului român, la propunerea președintelui Inönü ca România să semneze un pact cu Sovietele, regele îi răspundea că nu dorea să provoace Germania, care ar fi putut ataca România, ceea ce, implicit, i-ar fi obligat pe aliații României să intervină. Fiind sceptic în privința susținerii, regele îi dădea și o explicație președintelui Inönü: „nu toți aliații noștri sunt turci”. Această aluzie, cum că Turcia era un aliat model pentru România, revenea, de altfel, în discursul regelui. Întrebat fiind de președintele turc dacă are siguranța ajutorului polonez, suveranul replica: „nefiind turci, mi-e greu de răspuns”. Am putea spune că era o politeță, însă nu doar monarhul român avea această părere. Regele Zog al Albaniei, trecând pe la București, la începutul lui iulie 1939, îi spunea regelui Carol că România are „un aliat sigur și sincer – turcii”.
Vreau să fiu bine înțeles, aceasta nu este în niciun caz o pledoarie pentru sau împotriva moscheii, cât o invitație în a ne păstra aliații de care, deși nu avem în comun religia, nu ne despart atât de multe câte se spun zilele acestea în spațiul public. Pentru aceasta, însă, cred că este nevoie de o informare corectă, de transparență în actul decizional guvernamental și, nu în ultimul rând, de mai puține declarații bombastice. Altfel, mi-e că memoriile regelui Carol nu folosesc la nimic.
Nici un comentariu