Am crescut auzind despre studenţie că este „cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui tânăr”. E acel interval de trei, patru, cinci sau chiar şase ani, în funcţie de specializare, aproape misticizat, pe care-l percepem, încă din copilărie, drept tărâmul făgăduinţei, perioada în care ne „îmbătăm” cu viaţă şi de viaţă căci, se mai spune, anii de facultate vin cu cei 20 de ani ai lipsei de griji şi de bani. Asociem studenţia cu adrenalina, cu experienţe unice alături de colegii deveniţi prieteni, cu râsete incontrolabile şi nopţi devenite albe (fie învăţând pentru sesiune, fie petrecând în camerele de cămin sau prin baruri). E mai degrabă o lungă noapte polară de dinaintea zorilor maturităţii. Tendinţa e, deci, să ne raportăm la studenţie ca la o perioadă roz, în care trăim (doar) experienţe minunate. Doar că rozul nu e chiar atât de roz. Există şi aspecte negative ale anilor de facultate, iar unul dintre acestea, demn de luat în seamă, ar fi pericolul depresiei.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Facultatea impune, ca orice nouă etapă în viaţa unui tânăr, schimbarea stilului de viaţă şi adaptarea la necunoscut. Un campus, poate o locuinţă nouă, interacţiunea cu persoane străine, cerinţe noi, un alt program. Toţi aceşti factori îţi pot pune, evident, probleme ca proaspăt student. Şi pot pune şi mai multe probleme pe măsură ce te obişnuieşti cu stilul „libertin” de viaţă specific studenţiei. Că înveţi sau petreci, lipsa somnului îşi spune cuvântul. N-ai energie, eşti moleşit, acţiunile tale sunt „încetinite”. Nu te mai concentrezi. Sari peste mese că doar, na, ce-i trebuie unui student trei mese pe zi când tonomatul de cafea e la doi paşi? Începe să îţi fie frică – că n-o să-ţi găseşti un loc de muncă şi că faci facultatea degeaba, că o să-ţi dezamăgeşti părinţii şi că o să-ţi ratezi viaţa. Nu mai ai încredere în tine. Îţi pierzi interesul pentru învăţat, de ce să te mai străduieşti, dacă oricum nu o să te ajute la nimic?!? Sau poate din contră, tragi tare că poate-poate te observă cineva, vreun profesor şi pune o vorbă bună şi pentru tine dacă e rost de vreun job.

Începi o relaţie cu un coleg de facultate şi totul e ca în filme, apoi vă despărţiţi şi trebuie să îl vezi zilnic pentru următorii 1-2-3 ani. Apare rutina, acelaşi program zi de zi, te saturi. „Ce fac cu viaţa mea?”, te întrebi tot mai des, cu capul în mâini. Se cheamă depresie. Şi nu ieşi din ea singur.

Depresia nu e, însă, un capăt de ţară. Poate lovi pe oricine, oricând, dar asta nu înseamnă automat că respectiva persoană e „slabă”. Înseamnă doar că s-au adunat multe şi că, uneori, psihicul, ca şi genunchii, începe să tremure sub povara prea multor greutăţi.

Problema apare în însăşi acceptarea faptului că ai o problemă. E greu să recunoşti făţiş că eşti depresiv şi, totodată, e greu să ceri ajutor de la ceilalţi. Dar e musai s-o faci sau, chiar dacă nu îl ceri, să îl accepţi când ţi se oferă. Nu-ţi spune că va trece de la sine, că e doar o altă zi „aiurea”. În cazul depresiei, dictonul optimist „E şi mâine o zi” nu funcţionează. Orice tentativă de ripostă contra bau-baului trebuie iniţiată azi. Ai putea începe prin a face ceva ce îţi place – să ieşi cu prietenii la un suc, să mergi la un film bun sau la teatru, să te plimbi prin parc, să începi să vizionezi un  serial nou. Ai putea să faci sport, mişcarea te ajută să scapi de energia negativă şi cu ocazia asta poţi arăta (mai) bine. Ai putea chiar să îţi iei un animăluţ de companie, nici  nu o să mai ai timp să te simţi singur.

Cât despre viitor… pe toţi ne preocupă. E visul american, până la urmă: job bine-plătit şi succes în carieră. Şi-n loc să laşi depresia să te convingă că e doar un vis, fă din ea doar un vis din care te trezeşti motivat şi gata să provoci la duel viitorul.

(Citit de 2.128 ori, 1 afisari astazi)