După aproape două decenii de făcut bani pentru alţii, mi-am zis că ar fi timpul să încerc să fac acest lucru şi pentru mine. Şi, vorba colegului şi şefului meu de la Ziarul de Investigaţii, Adrian Bărbulescu, “Bă, cu CFR-ul e altceva. Două ore şi jumătate Constanţa-Bucureşti, merge trenul cu 160 de kilometri la oră, aer condiţionat”, am ales pentru transport varianta căilor ferate române. Ca veteran (în studenţie) al rutei Constanţa-Curtici (13 ore până la Timişoara), ca unul care dădea atenţii la casieră, ca să nu dea şi altora bilete în compartimentul meu, ca unul care lega cu sfoară (nu e o glumă) uşa la compartiment şi trăgea un pui de somn fără navetişti, pot spune că CFR-ul s-a schimbat. Mă rog, s-a schimbat, dacă mergi cu noile vagoane.
Primul contact cu vagonul bou (nu eu sunt boul) a fost digital, ca să zic aşa. Apeşi pe buton, se deschide uşa la vagon, apeşi din nou pe buton, se deschide uşa la culoar. Plus fotolii, pluş şi aer condiţionat. Aaa, să nu uit priza pentru telefon, care aproape mi-a salvat viaţa, dar despre asta o să aflaţi mai jos. Deci, ieri dimineaţă m-am îmbarcat în tren, mi-am făcut treaba şi tot ieri seară m-am întors cu IR1589. După o zi caniculară în Bucureşti, două beri reci băute la Gara de Nord, aerul condiţionat m-a îmbiat la aţipit. Numai că nu a fost să fie… Înainte de Feteşti urcă în tren nu domnu’ Goe, nu Bubico, ci o familie normală, credeam eu atunci. El, ea şi doi copii, unul pe la vreo doi ani şi ceva, iar fata, de vreo cinci anişori. Capul familiei a greşit din start vagonul, se căinau chiar unde stăteam eu şi, văzându-i, zic, cu gândul la fata mea de trei ani de acasă, “dacă doriţi, staţi aici”. Copiii abia au aşteptat să se instaleze pe scaune, mama, lângă mine, tatăl, însă, nu. Îl invit politicos să îmi ia locul, lângă consoartă, nu vrea. Îmi dau seama că este ceva în neregulă, dar răul fusese deja făcut.
Întâi se hârjonesc copiii, se urcă pe mine, chiuie, se îmbrâncesc, în fine, o fugăreală în toată regula. Eu, tătic responsabil, rabd şi zic că la un moment dat se va termina. Nu a fost aşa. Ăla micu, la un moment dat, vrea să sugă. Mama lui, lângă mine, îi dă. Eu mă fac că nu văd. Închid ochii, să nu văd alăptarea în plin proces. La un moment dat aud “Cristian, nu mai linge poşeta!”. Ăla micu, Cristian, după ce a mâncat, chiar lingea poşeta maică-sii. Tatăl baistrucilor vine cu ideea salvatoare: Gaşca Zurli. Direct de pe telefon, direct de pe net. Monstruleţii se liniştesc pe moment. Până se termină bateria la smartphone. Acum intră în scenă a mare. Urlă vreo zece minute, până când tac’su scoate un încărcător şi reia seria desenelor animate pe telefon. Prilej pentru cei doi soţi să împartă sarmalele furnizate de soacră, pe zile şi cap de locuitor: “mâine iei tu sarmale la pachet, eu, ardeii umpluţi”. Ăla micu, Cristian, se cere din nou la ţâţă. Primeşte, eu din nou belesc ochii pe geam, forţat de împrejurări. Se face de intrare în Constanţa. Ăla micu, Cristian, vrea din nou tâţă în timp ce trenul se pregăteşte să intre în gară. Aproape i se dă, numai că toată lumea se pregăteşte de coborâre şi alăptarea a fost amânată. Fug la uşă şi nu mă uit în spate. Cum nu am cu ce să ilustrez materialul, am imortalizat totuşi ceva în Bucureşti şi vreau să semnalez o gravă eroare. Bă, Eminescu nu e poet, cum scrie pe plăcuţe. A fost poet şi acum e o stradă!
Nici un comentariu