Vreau să menționez încă de la început că sensul cuvântului demon, din titlu, poate fi oricare dintre cele acceptate de limba română: spirit al răului, personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și, uneori, a frumuseții fizice, geniu al neliniștii care stârnește pasiuni.

Promotii tablouri pecanvas.ro

A discuta despre monumentele și despre cultura din Constanța este, într-adevăr, o modă, de la o vreme, după cum bine observa un coleg. Pe de altă parte, a găsi explicații pentru starea în care au ajuns acestea nu doar că nu e o modă, dar trebuie să ai nervii tari.

Citind zilele acestea o carte excepțională, despre care nu ai spune că are vreo legătură cu subiectul „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”, de Andrew Solomon (Humanitas, 2014) –, am găsit câteva asemănări cu atmosfera pe care o emană patrimoniul cultural constănțean. Pur și simplu cred că, acum, după ce faptele s-au întâmplat sub ochii noștri, suntem în faza depresiei culturii constănțene și mă refer aici atât la depresia monumentelor, cât și la cea a oamenilor implicați, din instituții de cultură și din societatea civilă. N-am să nominalizez pe nimeni, mai ales că, atunci când vorbim despre un fenomen atât de complex, cred că e bine să căutăm împreună soluții. Mai mult, aşa cum spune Andrew Solomon, „depresia, asemenea iubirii, e plină de clișee, și e greu să vorbești despre ea fără să cazi în retorica șlagărelor siropoase”. De-asta, poate, uneori e mai bine să căutăm un diagnostic corect, pentru a putea salva ce se mai poate salva.

Nu știu ce-am mai putea spune atunci când Cazinoul, o bijuterie Și, în ciuda aparențelor, refuz să cred că oamenii din instituțiile de cultură, constănțenii care iubesc frumosul, tinerii care preferă să bea o cafea în centrul istoric, şi nu în mall-uri, nu suferă. Şi totuși, totuşi… Există un grup de oameni, în general implicați politic, unii dintre ei intelectuali (cel puțin după definiția simplă – au studii superioare) cărora pare că nu li s-a mișcat un mușchi pe față în tot acest timp, deși au fost factori decidenți: consilieri locali şi judeţeni, dar şi parlamentari.arhitecturală, printre cele mai frumoase din țara aceasta, este distrus ca după un război, precum orașul Dresda, care nu avea unde să se adăpostească de bombe, „care pur și simplu se năruiește, cu doar câteva rămășițe de aur sclipind în mijlocul molozului”. Iar Palatul Regal din Mamaia a trecut de la albul inconfundabil, la cenușiul rezultat în urma unui incendiu, provocând o atmosferă cețoasă. Praful cenușii s-a așezat pe pereți precum „demonul amiezii” în mintea oamenilor, cel mai probabil afectând întreaga existență de acum înainte. Având în vedere prin câte au trecut acești „demoni sacri”, astăzi nu pare de mirare că sunt într-o stare deplorabilă. De fapt, cred că orice om de bun-simț se întreabă cum de mai există aceste clădiri de patrimoniu național. Poate și de aici tăcerea care a dominat spațiul public, o perioadă prea lungă. Ideea că oricând se poate mai rău. Să nu-i provocăm, totuși! Să ne uităm, spre exemplu, la Sinagoga din Centrul Vechi, imaginea unei lumi în care pare că oamenii au renunțat să mai lupte, chiar să mai creadă. Seamănă cu grupurile de evrei cu hainele rupte, nemâncați și fără apă, care nu mai puteau decât să se roage. Iar pe margine, cei care chiar îi „ajutau”… să moară mai repede.

Revenind la ceea ce am numit starea de depresie a monumentelor culturii constănțene, tot Andrew Solomon vorbeşte despre speranță, însă recunoaște și el că rezultatele nu sunt mereu aceleași, diferind de la un caz la altul. Și implică, în primul rând, „multă voință”, mai ales din partea celor din jur, însă cu toate acestea nu poţi controla vindecarea: „Nu-ți poți imagina când se va întâmpla, așa cum nu poți să prezici când va muri cineva”.

Referitor la starea de depresie – metaforică desigur – a persoanelor implicate oficial sau neoficial în acest fenomen, cred, totuși, că este vorba despre depresia majoră. Aceasta „are câțiva factori definitorii – cei mai mulți având de-a face cu retragerea în sine și, de obicei, e destul de ușor de recunoscut – tulbură somnul, dorințele și energia […] și poate fi însoțită de pierderea încrederii și respectului de sine”. Totuși, acestea ar fi, paradoxal, în situația dată, semnele normalității, pentru că durerea și suferința sunt normale când identitatea noastră are de suferit. Și, în ciuda aparențelor, refuz să cred că oamenii din instituțiile de cultură, constănțenii care iubesc frumosul, tinerii care preferă să bea o cafea în centrul istoric, şi nu în mall-uri, nu suferă.

Şi totuși, totuşi… Există un grup de oameni, în general implicați politic, unii dintre ei intelectuali (cel puțin după definiția simplă – au studii superioare) cărora pare că nu li s-a mișcat un mușchi pe față în tot acest timp, deși au fost factori decidenți: consilieri locali şi judeţeni, dar şi parlamentari. Cei cărora acești „demoni” nu le provoacă pasiuni cred că li se potrivește o vorbă rusească, anume „dacă te trezești fără să simți vreo durere, știi că ești mort”. Aici, desigur, vorbim în sens spiritual.

 

foto: logout.ro

 

(Citit de 1.006 ori, 1 afisari astazi)