Ideea piesei „Uciderea lui Gonzago” de Nedialko Iordanov este excepţională. A intra în pliurile operei shakespeariene şi a încerca să umpli spaţiile goale mi se pare o culme plină de sens a demersului postmodernist, la fel cum apreciez la superlativ reinterpretarea textelor în cheie contemporană.
Pentru un dramaturg, soarta actorilor este crucială, iar încercarea scriitorului bulgar de a desluşi întregul context al piesei de teatru puse în scenă de Hamlet cu scopul de a expune fratricidul unchiului său aduce în faţa publicului rolul şi destinul actorului într-un regim totalitar.
Spun de la început că montarea regizorului Ion Sapdaru la Teatrul de Stat din Constanţa mi s-a părut excelentă. Am redescoperit, în ultima vreme, bucuria actorilor de a juca. De fapt, ei şi-au redescoperit-o, şi nu o să insist asupra contextului administrativ care a contribuit la asta, dar schimbarea este vizibilă. De fapt, o să revin asupra subiectului în final.
Trupa angajată de Polonius pentru a-l distra pe prinţul nebun al Danemarcei este alcătuită din directorul Charles, interpretat de Tani Ştefu, soţia lui, ţărăcuţa geloasă Elisabeth – Dana Dumitrescu, tânărul oportunist Henric – Andu Axente, târfa Amalia, adunată de prin cârciumi – Georgiana Mazilescu şi bătrânul actor experimentat Benvolio – Mihai Sorin Vasilescu. Pe lângă ei, sufleurul prin excelenţă (adică de asemenea turnător) interpretat ca de obicei[i] de Cosmin Mihale.
Cei cinci dublu-actori şi-au interpretat rolurile magistral; cu menţiuni în plus pentru Dana Dumitrescu[ii], emoţionantă până la lacrimi în tirada sa din final – „actorul, oricât l-ar costa, trebuie să spună numai adevărul!” –, pentru Andu Axente[iii], surprinzător de bun, inventiv şi spontan într-un rol comic, dar şi cu accente tragice, pentru Mihai Sorin Vasilescu, un actor care îşi arată clasa şi dă clasă încă de la primii paşi pe scenă; cu o uşoară critică pentru Georgiana Mazilescu, doar la început prea teatrală, când îşi pune în funcţiune vocea ei gravă de piept, dar foarte bună apoi, pe tot parcursul piesei – transmite cu autenticitate emoţia târfei îndrăgostite.
O altă surpriză plăcută mi-a fost oferită de Andrei Cantaragiu în rolul Hamlet, care rămâne, în mare parte, cel din piesa originală. Este primul rol în care mi-a plăcut şi nu am sesizat nicio notă falsă. Am rămas cu întrebarea dacă ar putea să interpreteze Hamlet şi în Shakespeare, căci atunci ar însemna ori că m-am înşelat eu până acum în privinţa lui, ori că a progresat nemaivăzut. Dan Cojocaru a fost în nota sa obişnuită în rolul Polonius, cu nuanţe comice care îi sunt proprii şi potrivite.
Ofelia a fost interpretată foarte bine de Alina Manţu[iv], o necunoscută pentru mine până acum. Deşi a început timid, deloc promiţător, s-a dezlănţuit într-o performanţă tragică demnă de acest rol.
Un alt actor care şi-a încăput frumos în pielea personajului a fost Remus Archip – Călăul regal. Chiar dacă a dat câteva bâlbe (se scuză la primele spectacole, dar să nu se mai întâmple!), a fost pe cât de crud şi înfricoşător a trebuit, iar capul său chel a dat un plus de duritate glacială călăului.
Maria Lupu a avut rolul episodic al reginei Gertrude, de care s-a achitat onorabil, iar Adrian Dumitrescu a tropăit greoi pe scenă în rolul regelui fratricid Claudius, dar am avut noroc că partitura sa a fost scurtă de data asta. Au mai fost patru roluri mute (Florentin Roman, Alexandru Medveghi, David Dobre, Abdul Cair Latip), oamenii de ordine din castelul Elsinore, care au reprezentat, prin costumele albe moderne şi comportamentul stereotip, trimiterea la totalitarismul contemporan.
Decorul conceput de Mihai Pastramagiu a fost simplu – o scenă pe scenă – şi ingenios, transformându-se, la nevoie, în închisoare şi loc de tortură pentru actorii făcuţi tapi ispăşitori. În schimb, costumele realizate de Alina Dincă au presupus muncă şi inventivitate, mai ales în ultima parte, în care au sugerat mutilările în urma torturii.
Spectacolul „Uciderea lui Gonzago” reprezintă încă un îndemn de a căuta în alegerile repertoriale şi în interpretarea actorilor indicii care să ne trimită la sistemul de referinţă. Actorii prezintă în faţa Curţii scena otrăvirii fostului rege de către actualul rege, fratele său, şi felul în care acesta din urmă a sedus-o pe regină şi a luat-o de soţie. Ceea ce declanşează şirul morţilor tragice, ascunse în culise de dramaturgul bulgar. Accentul se deplasează pe consecinţele suferite de actori în urma reprezentării realităţii. Umilinţe, tortură, violuri, mutilări, apoi onoruri şi medalii când puterea este preluată de tabăra opusă. Dar călăul rămâne pe post, instrument lipsit de conştiinţă, folositor oricărei autorităţi.
Aparent, actorii constănţeni au ieşit nemutilaţi din epoca anti-culturală pe care a traversat-o oraşul. Aşteptăm de la ei spectacole ca acesta şi ca cele mai recente, prin care să spună adevărul, să aline rănile, să repare stricăciunile şi să umple golurile de cultură, toate foarte vizibile dacă suntem atenţi.
[i] Dacă m-ar fi pus cineva să ghicesc pe cine vor distribui în rolul acesta, l-aş fi indicat fără greş.
[ii] Şi cred că este a doua sau a treia oară când o laud pe Dana Dumitrescu (fostă Zgabercea), dar, când merită, merită!
[iii] La fel, mă bucur că am ocazia să scriu şi laudativ despre el.
[iv] A jucat în filmul lui Toma Enache despre aromâni.
Nici un comentariu