Mulţi părinţi, după ce vor (fi) văzut Bacalaureat, îşi vor fi spus sau îşi vor spune că ceea ce a făcut tatăl din film pentru a-şi ajuta fiica este întru totul justificat. Şi tocmai asta este problema decupată precis de Cristi Mungiu, laxitatea morală înscrisă în ADN-ul unei societăţi ce îi expune chiar şi pe cei mai buni dintre noi corupţiei. Acel lanţ al slăbiciunilor nemurit de Caragiale în schiţe, acele mici intervenţii aşa-zis benigne pe care niciunul dintre noi nu le face în mod obişnuit, dar, la o adică, poate fi convins să le perpetueze, de dragul unei relaţii de rudenie sau de prietenie, ca să nu fie „compromis viitorul” vreunei odrasle.
Ca să ne înţelegem, este vorba despre o elevă de nota zece, admisă la mai multe universităţi din străinătate, care în ajunul bacalaureatului este victima unei tentative de viol. Şocată şi cu mâna dreaptă luxată, nu „face” de zece la prima probă, declanşând temerea părinţilor că nu va mai „prinde” bursa la Cambridge. În această situaţie, cine dintre voi, cei ce citiţi acest material, ar refuza să facă orice intervenţie dacă le-ar fi servită posibilitatea pe tavă?
Oameni suntem, nu? Şi auzim această întrebare retorică prea des. Răspunsul de la sine înţeles implică o viaţă plină de mici compromisuri pentru obiective mici.
Tatăl din film, un medic care nu ia şpagă, dar nu are nicio reţinere să intervină pentru prietenul unui prieten, ca să avanseze pe lista transplanturilor de ficat, care are amantă, dar doarme pe canapea, un amestec complex, realist şi coerent de imoralitate şi probitate, are chiar o cădere psihică, generată de conflictul interior, după ce intervine pentru fiica lui. Moralitate? Onestitate? Integritate? Da, sunt valori în care crede, pe care le transmite copilului său, dar, la o adică, pot fi suspendate o clipă pentru a atinge un obiectiv important. Da, fiica lui trebuie să fie onestă, dar după ce scapă din ţara asta.
Şi este obiectivul acela chiar atât de important? Ce poate fi atât de important încât să legitimeze actul de a-ţi învăţa copilul să fure, de a-l perverti moral? Aşa, şi ar fi pierdut bursa, plecarea în străinătate i-ar fi fost zădărnicită. Ar fi intrat la o facultate din Cluj, în loc să intre la Cambridge. Cu posibilităţi nelimitate de a repeta tentativa de ieşire din ţară, în timpul studiilor sau după finalizarea lor. Nimic ireparabil deci.
Dar, mai ales când este vorba despre copiii noştri, ne agăţăm de câte un vis – al nostru, al lor… – şi facem ORICE, nesocotim orice regulă ca să-l vedem împlinit. Poate pentru că simţim că opinia publică (limitată la persoanele complice din jurul nostru) ar putea chiar să ne fie împotrivă dacă am refuza să facem ORICE pentru copiii noştri.
Suntem orbi la faptul că ei au destinele lor şi nu le putem schimba noi, chiar dacă facem ORICE. Nu ne trece prin cap că şi ei au hotărârile lor de luat. Cât de nenorociţi putem fi ca să-i punem în faţa unor alegeri de acest fel? Cât de murdari să fim încât, cu autoritatea pe care o avem în faţa lor, cu respectul pe care ni-l oferă inocent şi folosindu-ne de iubirea lor filială, să-i tragem după noi pe panta corupţiei?
Aş vrea ca acestea să fie consideraţiile pe care părinţii ce vor (fi) văzut Bacalaureat să le nutrească şi să le transmită mai departe, aş vrea ca fiecare dintre ei să înţeleagă cât e de condamnabilă perpetuarea unei mentalităţi corupte şi cât de slabi, detestabili, demni de dispreţ şi fără argumente rămân în faţa copiilor lor atunci când le cer să fie necinstiţi chiar dacă doar pentru o dată.
În final Cristi Mungiu rupe lanţul slăbiciunilor, ne oferă speranţa că generaţiile următoare ar putea fi scârbite de ceea ce au văzut la părinţii lor, de corupţia şi înşelăciunile ce au devenit modus vivendi, şi că ar putea alege un alt drum. Aici sau altundeva, aceasta este întrebarea!
Nici un comentariu