Am aflat de curând că până și omenia este o calitate discutabilă la mulți dintre noi. Altfel nu îmi explic cum pe mulți îi orbesc funcția și puterea care vine odată cu ea. O funcție este un concept ce ne permite să ne organizăm mai bine și să ne dăm seama cine de ce este responsabil și pe cine tragem la răspundere în cazul în care ceva nu merge bine în societatea asta modernă pe care ne-am construit-o cu atâta ardoare.
Pentru ce ne luptăm să dobândim un stil de viață cât mai modern și asemănător cu civilizațiile occidentale, când noi uităm să ne însușim calitățile de bază care ne fac oameni? De ce punem atât accent pe profit și lăsăm deoparte deontologia? De ce ne lăsăm conduși de invidie, avariție, lăcomie? La ce bun banii și funcția, când lumea oricum își dă seama de adevăratele interese din spatele predicilor de duminică? E adevărat, rămânem cu funcția, dar pierdem respectul și admirația celor pe care am putea să-i inspirăm să facă ceva notabil cu viața lor.
Așa se face că există preoți cu har și preoți care uită să fie oameni. De curând, o prietenă a decis să facă ceva frumos, care-i va aduce poate puțin mai mult din binecuvântarea Celui de sus în viața ei. A decis să boteze un băiețel. S-a angajat special pentru asta la un supermarket, unde a fost pusă să facă mai mult decât prevedea contractul și, la fiecare aparentă greșeală, i se scădea din salariu. Dar a continuat pentru a strânge bani. Bani pentru cădiţă, trei seturi de haine, pantofiori, prosopele de înfășat, jucării și toate cele necesare unui copil care pășește pentru prima dată în această viață de creștin. Și a reușit. Aștepta cu nerăbdare ziua botezului, chiar se pregătise și învățase tot ce avea de făcut. A vorbit cu preotul de la parohia din oraș, preot care-i este și duhovnic. Printre altele, au vorbit, desigur, și despre bani.
Toate bune și frumoase, până în ziua cea mare. Botezul trebuia să aibă loc pe 20 septembrie, la ora 13.00, dar s-a amânat puţin, pentru că restul preoților din parohie aveau de ținut o slujbă de comemorare a unuia dintre ctitorii bisericii.
În cele din urmă au rămas cu toții să participe la creștinarea celui mic. Însă fata avea bani pregătiți doar pentru unul dintre ei – cel cu care vorbise de la început să oficieze slujba. Dată fiind situația, prietena mea s-a simțit obligată de bunul simț să împartă suta de lei. Le-a dat unuia 60, iar celorlalţi doi câte 20 de lei. Cei doi şi-au arătat nemulțumirea, având pretenţia să primească fiecare cel puțin 100 de lei, și i-au aruncat banii în față. Apoi s-au dus la o rudă a copilului să îi comunice că ei fac și botez gratis și că ar fi trebuit să-i anunțe dacă știau că sunt așa de săraci. Femeia le-a dat fiecăruia suma pretinsă, scuzându-se că fata (naşa) e studentă, nu are serviciu (îşi dăduse demisia odată ce a strâns banii necesari) și a făcut ce a știut mai bine ca să nu jignească pe nimeni. Mai târziu, duhovnicul prietenei mele a încercat să o consoleze : „Stai liniștită, că totul e bine. E problema lor și păcatul lor”. Și nici nu știu dacă mai trebuie să menționez că unul din preoții „neinvitați” a insistat să citească o rugăciune pentru mamă și copil și a fost pus la respect de cel care trebuia să se ocupe de slujbă în primul rând.
Pe de altă parte, contrar a ceea ce cred mulţi în ziua de azi, în special tinerii, încă mai există preoți cu har, care nu numai că sunt oameni cu toată lumea, dar își fac meseria cu bucurie și dragoste de Dumnezeu și de aproape. Acești oameni deosebiți vin la slujbă în fiecare miercuri, vineri și duminică, și țin slujba indiferent cât de puțini enoriași le calcă pragul bisericii modeste, dar primitoare. Este vorba de o altă biserică, tot din orașul în care locuim eu și prietena mea, o biserică în care slujesc doi oameni calmi, și cu o căldură deosebită în suflet.
Am să mă refer în special la unul dintre ei, care, printr-o întâmplare fericită, mi-a devenit și duhovnic, un om cum nu credeam că voi întâlni prea curând. Prima dată când m-am spovedit la el, am avut impresia că stau de vorbă cu un prieten bun. Cuvintele lui curgeau atât de firesc și de frumos încât am uitat că stau de vorbă cu o față bisericească și cu o persoană mai în vârstă decât mine. Niciodată până acum nu am mai stat atât de mult la o spovedanie. Dar trebuie să menționez că, de asemenea, niciodată nu m-am mai simțit atât de liniștită și încrezătoare când m-am dus să îmi ușurez conștiința. Am fost uneori chestionată și aproape judecată pentru faptele mele, dar nu și de data aceasta. Pentru că în biserica asta mică, modestă, m-am simțit în siguranță. M-am simțit ca acasă. Și am învățat că există mai multe feluri de a privi tot ce ni se întâmplă. Am învățat că, uneori, oamenii aparent simpli ne pot uimi prin cuvintele frumoase și atât de potrivite situației în care ne aflăm. Am plecat de la acea spovedanie cu sufletul împăcat. Am plecat optimistă și fericită. Cu adevărat fericită și calmă. Atât de calmă cum nu am fost de multe ori în viaţa mea. Cu puțin înainte de această întâmplare fericită, mă gândeam la posibilitatea de a consulta un psiholog la nevoie. Dar după ce am pășit afară din casa lui Doamne – Doamne nu am mai simțit această nevoie.
Așadar, iată că se poate! Se poate să fii și om în țara asta care ne dă falsa impresie că trebuie să ne călcăm pe conștiință și principii ca să ajungem unde vrem. Nu trebuie să facem mare lucru. Doar să fim onești și corecți cu cei din jurul nostru și cu noi înșine. Să ne aducem aminte că în fața morții cu toții suntem egali și că e vina noastră că spunem mai des „Of, Doamne!” în loc de „Doamne ajută!” și „Mulțumesc!”.
Nici un comentariu