Scriu aceste rânduri cutremurat încă de moartea profesorului Nicolae-Șerban Tanașoca, apăsat parcă de o povară pe care numai plânsul ar putea-o ușura.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Așteptam din partea sa răspuns la un e-mail, în care să îmi dea ultimele detalii privind colaborarea noastră în două proiecte: o culegere de documente diplomatice și un volum pe care voia să îl publice sub egida Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

În ultimele zile începusem să mă neliniștesc, dar nici nu doream să fiu prea insistent în primirea răspunsului, mai ales că și eu îi scrisesem cu întârziere. De asemenea, știam cât este de ocupat.

Apoi a venit trista veste despre deces, al cărei șoc încă nu îl pot depăși.

Ne văzusem ultima dată în luna decembrie 2016, la Institut, într-o scurtă venire a mea de la Skopje, unde îmi preluasem în luna noiembrie noul post diplomatic. M-a primit cu aceeași jucată nedumerire, în spatele căreia își pregătea glumele sau verdictele: „Ce mai faci stimabile?… Ascultă, Stănilă!…. Vai, excelență…”.

De cele mai multe ori reușea să mă surprindă cu ascuțimea percepțiilor sale despre relațiile internaționale: se întâmpla să folosească uneori aceleași cuvinte ca interlocutorii mei de la sute de kilometri distanță. Însă ei erau direct conectați la realitățile dintr-o țară sau alta și dispunând de informații din teren, în timp ce profesorul se afla în biroul său din Casa Academiei. Intrând în jocul său, aveam grijă să nu îmi exprim uimirea.

Savoarea glumelor lui era depășită doar de finețea lor. Iar dacă nu-și lăsa ochii să sticlească jucăuș avea dubla satisfacție de a fi făcut o glumă bună și de a constata că tu nu te-ai prins.

Relația noastră debutase deloc promițător în urmă cu peste zece ani, cu un referat strivitor, prin care profesorul recomanda să nu fie publicată o lucrare a mea în Revista de Studii Sud-Est Europene. Formulările deloc menajante iradiau forța unor argumente imbatabile, ca în majoritatea textelor sale științifice. Bineînțeles că și în privința mea avea dreptate. Atunci când a fost cazul, tot el a insistat ca alte studii ale mele să fie publicate în aceeași revistă sau altunde. În ultima vreme, el era cel care dorea să îmi public teza de doctorat sub egida Institutului.

De-a lungul timpului, s-au înmulțit din partea profesorului gesturile de amiciție și dovezile unei generozități niciodată pe deplin meritate de mine. Congresul Internațional al Aromânilor desfășurat la Tirana (în luna noiembrie 2009) și Sesiunea științifică internațională organizată la Korcea de Universitatea „Fan S. Noli”, Universitatea „Ovidius” din Constanța și Academia Română, pentru aniversarea a 100 de ani de relații diplomatice între România și Albania (în luna martie 2013), au fost episoade importante în relația mea cu profesorul. În timpul expozeelor sale, în dezbateri sau în perioadele de răgaz de la sfârșitul zilei, trebuia să îmi mențin continuu atenția trează, pentru că totdeauna aveam ceva nou de învățat de la el. Colaborarea în cadrul Societății de Cultură Macedo-Română mi-a oferit noi astfel de prilejuri, pe lângă activitatea comună în cadrul colectivului de studii aromâne de la Institut.

Anul trecut mi-a făcut onoarea de a accepta să fie unul dintre referenții externi în comisia de doctorat. Teza am susținut-o la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în luna octombrie, iar referatul profesorului a avut întinderea și construcția solidă a studiilor sale. Ceilalți membri ai comisiei (prof. univ. dr. Adrian Ivan, prof. univ. dr. Vasile Vese, prof. univ. dr. Marcela Sălăgean, prof. univ. dr. Stoica Lascu) au fost, poate, la fel de copleșiți ca și mine. Dar la fel de importante au fost ceasurile de seară, când îl puteam asculta pe profesor, în compania altor personalități aromâne ale culturii și științei românești: prof. univ. dr. Stoica Lascu și conf. univ. dr. Nistor Bardu. Inițierea lui în culisele diplomatice ale chestiunii aromânești era atât de profundă, cunoașterea directă a unora dintre protagoniști atât de clară, încât emulația se împletea în mine cu deconcertarea: cât, cum și unde aș fi putut găsi izvoarele de cunoaștere care să-l facă pe elev să-și depășească profesorul?

„Him oarfăńi noi”, îi spunea un aromân  fărșerot din Albania lui Constantin Burileanu, pe la începutul secolului al XX-lea. Poate la fel simt aromânii adevărați și acum, la moartea profesorului.

Dar cu siguranță, noi, cei pe care ne-a ajutat să ne formăm sau să ne împlinim ca oameni și ca profesioniști, așa ne simțim.

(Citit de 350 ori, 1 afisari astazi)