Există o întâmplare în Noul Testament în care ucenicii îi cer Mântuitorului Hristos: „Sporește-ne credința!”. Împrejurarea care îi determină pe Sfinții Apostoli să ceară aceasta este provocată de ceea ce Hristos le cere: „De-ți va greși fratele tău, ceartă-l”. Ca oameni, de multe ori, avem slăbiciunea de a certa fără a ierta sau a ierta fără a certa. Însă, Mântuitorul ne spune că avem datoria să certăm și avem datoria să iertăm, după ce certăm: „De-ți va greși fratele tău, ceartă-l!; și dacă se va pocăi, iartă-l; Și chiar dacă-ți va greși de șapte ori într-o zi de șapte ori se va întoarce la tine zicând: Mă pocăiesc!, iartă-l”. Nu este un fapt simplu; ne este greu să iertăm și o dată pe zi sau și o dată la mai multe zile, cu atât mai mult să iertăm de șapte ori într-o zi celui care-ți face rău, deși arată că îi pare rău. Nu o spunem noi, o spun chiar ucenicii Domnului Hristos – care dându-și seama că nu pot împlini acest fapt – Îi cer să le sporească credința, arătând în felul acesta că sunt conștienți că nu au atât de multă credință încât să poată să împlinească cererea Sa. Și atunci Mântuitorul le spune: „De ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice acestui sicomor (dud): dezrădăcinează-te și te sădește în mare și v-ar asculta”. Altfel spus, credința lor trebuia să fie una vie, lucrătoare.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Un cadru asemănător întâlnim și în discuția pe care Mântuitorul o are cu tatăl copilului lunatic și cu ucenicii, imediat după Schimbarea la Față de pe muntele Tabor. Un tată năpăstuit cere ajutorul pentru tămăduirea singurului lui copil, care de mic suferea de o boală ciudată: lunatismul (avea niște crize care aveau legătură cu anumite faze ale lunii, moment în care cădea jos, spumega la gură, striga și răcnea, iar de multe ori duhul care-l purta îl arunca în foc și în apă și dorea să-l piardă). Mântuitorul, nefiind de față, tatăl cere ajutorul ucenicilor care nu reușesc să-l vindece, stârnind furia cărturarilor. La revenirea de pe muntele Tabor, are loc un dialog între tatăl copilului și Iisus Hristos. Mântuitorul îi spune: „Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui care crede”, iar tatăl copilului mărturisește lăcrimând: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”. În fapt, Mântuitorul a dorit să vindece doi oameni în acel moment: pe copilul grav bolnav, dar și pe tatăl șovăielnic în credință. De aceea, Mântuitorul nu-l vindecă pe copil până când nu-i demonstrează tatălui că prin credință se poate ajunge la vindecarea a ceea ce părea imposibil de tămăduit. Sfântul Ioan Gură de Aur explică acest dialog dintre Mântuitorul și tatăl copilului în mod admirabil: „În Mine este atâta belșug de putere, încât dau și altora, să poată face minuni. Dacă ai fi crezut cum trebuie, ai fi putut să vindeci și tu singur pe fiul tău”. Altfel spus, necredința pe care tatăl o arată față de puterea Mântuitorului împiedică puterea să lucreze minunea, din pricina necredinței acestui părinte.

Imediat după momentul vindecării copilului, ucenicii au dorit să afle de la Domnul de ce ei – care primiseră puterea să alunge pe demoni – nu au putut acest lucru. Iar răspunsul Mântuitorului indică două cauze: „pentru puțina lor credință” și pentru că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu post și rugăciune”. Mântuitorul le explică ucenicilor, așa cum a explicat și tatălui copilului vindecat, cum poți rezona și cum poți beneficia de acceptarea adevăratei credințe: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar veți zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință”. Un răspuns asemenea celui în care le cerea ucenicilor să certe și să ierte pe frați „de șapte ori câte șapte”…

Când Domnul s-a adresat tatălui copilului a atribuit boala copilului necredinței; când Domnul vorbește cu ucenicii Săi, atribuie tot necredinței faptul că ei nu au putut scoate acel demon care-l chinuia pe copil. Și de o parte și de cealaltă, la părintele copilului și la apostolii Săi, este vorba de o credință insuficientă, desigur în moduri diferite de manifestare: necredința tatălui și puțina credință a ucenicilor.

Credința vie, lucrătoare, conducătoare spre mântuire ne este întărită de rugăciune (tatăl Îl roagă pe Mântuitorul să-i vindece copilul lunatic), de puterea exemplului (în primele veacuri mulți au trecut la credința creștină văzând cum mucenicii nu se temeau de moarte; mai mult, Sfântul Apostol Pavel avertizează: „Nu vă lăsați înșelați, tovărășiile rele strigă obiceiurile bune”, de aceea prietenia credincioșilor ne poate întări mult credința), dar mai ales de experiența personală.

Nimic nu poate înlocui experiența personală: nici exemplul altuia, nici dovezile, nici convingerile altora. Cea mai credibilă pentru om este trăirea lui personală; de aceea, credința nu este deloc o colecție de adevăruri pur teoretice. Dacă credința ar fi cu adevărat numai o sumă de adevăruri teoretice, abstracte, și ar avea un caracter exclusiv rațional, cerebral, bineînțeles că nu ar fi fermă și ar fi ușor de clătinat.

În cărțile Noului Testament întâlnim trei cazuri de zămislire a credinței adevărate, și în toate trei cauza credinței a fost experiența trăită personal. Sfântul Apostol Toma n-a crezut dintru început că Domnul a înviat, nefiind de față la prima întâlnire cu El. Domnul S-a arătat a doua oară ucenicilor, printre care se afla și Toma și i-a zis acestuia: „Adu degetul tău și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios”. Și Toma văzând semnele indicate mărturisește: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Toma a crezut, fiindcă a pipăit cu mâna sa rănile Domnului și s-a convins că nu este vorba de o halucinație. A crezut experiența proprie.

Sfântul Apostol Pavel, care la început prigonea cu râvnă Biserica lui Hristos, a crezut și el tot datorită experienței personale. Domnul i s-a arătat pe drumul Damascului, învăluindu-l într-o lumină și întrebându-l: „Saule (acesta era numele lui Pavel până la convertire), Saule, de ce Mă prigonești?”. Iar el răspunde: „Cine ești, Doamne?”, și Domnul a zis: „Eu sunt Iisus pe Care Tu îl prigonești…”. Imediat Pavel s-a botezat, devenind apostolul neamurilor, cel care a propovăduit învățătura creștină în cele mai multe țări.

Al treilea caz de convertire la credință pe care îl istorisesc evangheliștii este convertirea orbului din naștere, pe care Iisus îl vindecă. După momentul tămăduirii, Iisus îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, iar el Îi răspunde: „dar cine este, Doamne, ca să cred în El?”. Și Iisus îi întărește credința: „L-ai și văzut, și Cel ce vorbește cu tine, Acela este”, iar fostul orb mărturisește: „Cred, Doamne!”. Și în acest caz vindecarea trăită, adică experiența personală, a produs în fostul bolnav credința în Fiul lui Dumnezeu și în puterea Lui harică. Astfel, experiența personală este temelia de nădejde a credinței religioase.

De aceea, dacă dorim să ne convingem de credința noastră și vrem să o verificăm, să o verificăm prin experiență, trăind potrivit cuvintelor Evangheliilor. Dacă în noi se frământă îndoielile și dorim să știm sigur dacă învățătura evanghelică, ce cuprinde temeiurile credinței noastre, a fost dată de Dumnezeu, să încercăm să îndeplinim poruncile ei în viața noastră, să ne supunem regulilor ei, să ne impregnăm de duhul ei, și atunci ne vom convinge din proprie experiență că ea este de la Dumnezeu, că în ea se reflectă voia lui Dumnezeu, fiindcă vom simți imediat o absolută dreptate și o nesfârșită înțelepciune, care sunt inaccesibile omului; vom înțelege imediat că omul nu poate crea o asemenea învățătură.

Astfel, Evanghelia nu trebuie doar citită, ci și împlinită…și astfel nimic nu va fi nouă cu neputință

(Citit de 678 ori, 1 afisari astazi)