După rostirea Predicii de pe munte, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă doi orbi şi un mut din Capernaum. Mesajul teologic al vindecărilor minunate săvârşite de către Mântuitorul este sugestiv explicat de către Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: „Hristos n-a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris: Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea”, arătând o dimensiune esenţială a lucrării Domnului, aceea că tot ceea ce El a făcut a avut un singur scop: folosul omului. Hristos n-a căutat slava de oameni – chiar le spune celor doi orbi vindecaţi: „Luaţi seama, să nu ştie nimeni” – şi nici un interes personal, ci totul a fost îndreptat spre mântuirea noastră.
În clipa în care îl vindecă pe cel ce suferea de mutism, fiind posedat de diavol, Iisus este aclamat de mulţime, care exclamă: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel”. Însă, această vindecare minunată naşte invidia fariseilor, care au fost tot timpul contestatari ai evidenţelor puterii lui Hristos şi care spun calomniator: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Totuşi, cu alt prilej, Domnul le spune că este imposibil să se întâmple ceea ce spun ei, pentru că orice împărăţie care îşi pune supuşii să se lupte între ei nu mai este o împărăţie unită, ci una a rupturii, a contrazicerii şi a fracturării, a fărâmiţării…
Sfântul Vasile cel Mare a scris o omilie (cuvântare) în care a arătat sugestiv în ce constă păcatul invidiei. „(Invidia) supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-au zămislit (Herodot în Istorii relatează faptul că viperele şi şerpii înaripaţi din Arabia se înmulţesc într-un fel aparte. Femela devorează masculul la împerechere, însă va sfârşi ea însăşi prada progeniturilor care îşi răzbună tatăl, devorând la naştere pântecele mamei), tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o. Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui”.
Un om invidios ajunge să găsească o uşurare a bolii sale atunci când vede căderea unuia dintre cei invidiaţi: „Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat”. Cain este exemplul elocvent al omului invidios. Pentru că, văzând că fratele său, Abel, se bucură de cinstea lui Dumnezeu, a fost cuprins de gelozie şi a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu. De asemenea, invidia fraţilor l-a făcut pe Iosif rob, el care era liber din naştere, însă „cea mai mare invidie a fost….aceea provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii”.
Sfântul Vasile cel Mare arată chiar că un om robit de acest păcat este mai rău chiar şi decât animalele: „câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii, însă, se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă”.
Atunci, în vremea Mântuitorului, ca şi astăzi, erau şi sunt mulţi care contestau şi vor contesta puterea lui Dumnezeu. Mesajul creştin este însă acesta, că viul este în mâna proniatoare a lui Dumnezeu. David Stevens spunea: „Cel mai bun lucru de a ieşi din obsesia îngrijorării pentru sănătate şi pentru viitorul medicinii este reafirmarea chemării lui Dumnezeu în vieţile celor care îi tratează pe oameni. Acest lucru îi va ajuta să se concentreze şi pe problemele spirituale ale pacienţilor, găsind mai multă satisfacţie decât alţii”.
Nici un comentariu