Duminica aşezată în mijlocul Postului Mare (al Paştelui), este numită Duminica Sfintei Cruci. Asumarea condiţiei de creştin trece prin taina Crucii, deoarece viaţa aceasta pământească, dacă dorim să fim creştini şi, mai ales, dacă dorim să dobândim împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să o abordăm ca pe o cruce, ca pe o luptă şi ca pe o jertfă.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Mântuitorul Hristos ne-a chemat în viaţa aceasta la jertfirea noastră; nu ne-ar fi cerut acest fapt dacă n-ar fi făcut-o El Însuşi mai înainte de noi.

În Vechiul Testament ni se istoriseşte cum poporul israelit, la începutul existenţei sale ca popor bine definit şi ales de Dumnezeu, din cauza unei secete urmată de o foamete, s-a strămutat în ţara Egiptului. Când Dumnezeu a hotărât eliberarea din robia egipteană a poporului ales, a chemat la Sine pe Moise, care s-a născut în Egipt şi a fost crescut Purtarea crucii pentru Hristos îl înalţă pe om şi face din el o fiinţă superioară, dă sens eforturilor sale, fiindcă nu mai sunt eforturi, suferinţe şi întâmplări oarbe. chiar la curtea faraonului. El a fost cel ce a dat semnalul pentru eliberare, însoţit de fratele său, Aaron, care era marele preot al Dumnezeului Celui viu. Au ieşit din robia egipteană şi, când au ajuns în dreptul Mării Roşii, israelitenii au reuşit să treacă prin mijlocul ei printr-un semn minunat. Astfel, prin porunca lui Dumnezeu, Moise şi-a ridicat toiagul în văzduh, deasupra apelor şi acestea s-au despicat în două, evreii putând să treacă prin fundul mării ca pe uscat. Ajunşi dincolo, acelaşi Moise şi-a întors faţa către mare şi, cu acelaşi toiag, a făcut semn apelor să revină la loc.

Toate faptele reale din Vechiul Testament au şi o semnificaţie simbolică, pe care oamenii aveau să o înţeleagă abia în Noul Testament. Astfel, cele două semne făcute de Moise: unul pe verticală – poruncind apelor să se despice în două; al doilea pe orizontală – poruncind apelor să-şi revină la loc, au prefigurat pentru prima dată semnul Crucii.

Călătoria ar fi trebuit să fie de scurtă durată, pentru că drumul din Egipt până în Ţara Palestinei nu era foarte lung; s-ar fi putut ajunge în câteva zile. Însă, la un moment dat, la câteva zile de la plecare, evreii au intrat în deşert şi au început să ducă lipsă de alimente. Fiindu-le foame, au cârtit foarte repede împotriva lui Moise, invocând că aveau totuşi de mâncare când erau sclavi la egipteni şi munceau fără plată. Acum erau liberi, însă era o libertate flămândă.

Pentru necredinţa lor şi dorinţa de întoarcere la idoli, generaţia aceasta, a evreilor care au ieşit din robia egiptenilor, nu va avea prilejul să vadă Ţara Canaanului. Aşa se face că, timp de 40 de ani, evreii au luat-o pe cărări întortocheate din pustiul Sinaiului (Peninsula arabică de azi), până când a pierit toată generaţia care plecase din Egipt şi s-a ridicat generaţia cea nouă, reprezentată de un alt ales al Domnului, Iosua Navi, care a dus poporul din această generaţie nouă în Ţara Făgăduinţei.

Am făcut această incursiune, această aducere aminte privitoare la călătoria poporului evreu pentru că, la un moment dat, ajungând ei într-un loc pustiu „Dumnezeu a trimis asupra poporului şerpi veninoşi şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel”. S-au răspândit şerpii veninoşi prin toată tabăra evreilor, prin corturile lor, prin nisipul deşertului şi cel care era muşcat de un astfel de şarpe murea. Poporul şi-a recunoscut greşelile făcute împotriva  lui Dumnezeu şi a lui Moise şi atunci Domnul a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi”. Moise a făcut întocmai cum i-a poruncit Dumnezeu şi, într-adevăr, toţi cei muşcaţi care se uitau la şarpele de aramă înălţat pe stâlp se vindecau. Acesta este un fapt istoric real, dar el a căpătat şi o valoare de simbol, pentru că şarpele de aramă era ridicat pe un stâlp foarte înalt, care avea o bârnă orizontală deasupra, aproape de vârf, astfel încât şarpele să poată să stea şi încolăcit, dar să poată fi văzut din toate poziţiile. Simbolul acesta este citat de Mântuitorul, în convorbirea pe care a avut-o cu Nicodim: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).

Dacă, prin   privirea  şarpelui de aramă, omul îşi asigură viaţa de pe acest pământ, privirea către Iisus Hristos cel răstignit şi înviat merge mai departe pentru că îl vindecă pe om de păcate şi îi asigură viaţa veşnică. Trebuie să vedem în şarpele de aramă ridicat de Moise în pustiu şi un simbol premergător al principiului antidotului care se foloseşte în ştiinţa medicală. Orice vaccin – împotriva febrei tifoide, a frigurilor, etc. – este microbul bolii respective supus unor tratamente de laborator, devenit temporar inofensiv şi care, inoculat în corp, îl pregăteşte să întâmpine cu rezistenţă boala respectivă care ar urma să vină asupra persoanei care primeşte vaccinul. De asemenea, în cazul muşcăturilor de şerpi veninoşi, în laboratoarele oamenilor de ştiinţă se recoltează venin de şarpe din specia respectivă, pregătindu-se astfel medicamentul antidot. Astfel, prin veninul de viperă se pregăteşte vaccinul împotriva muşcăturii de viperă: de la veninul de cobră se pregăteşte vaccinul împotriva muşcăturii de cobră şi exemplele pot continua. Simplificat, principiul antidotului este următorul: de şarpe ai fost muşcat, la şarpele de aramă să te uiţi ca să fii vindecat; în ştiinţă: de şarpe ai fost muşcat, veninul aceluiaşi şarpe te va vindeca, după ce va trece prin filtrele laboratoarelor.

Principiul antidotului se aplică şi în cazul jertfei de pe Cruce a Mântuitorului şi aceasta deoarece păcatul săvârşit de om este un efect al „şarpelui cel vechi, care este diavolul şi satana”, sub chipul căruia satana i-a ispitit pe strămoşii noştri, Adam şi Eva, în grădina raiului. Şarpele – prin viclenia lui, prin faptul că se insinuează, prin faptul că poate să fie înşelător şi uneori fascinant – este un simbol şi o expresie a păcatului. Astfel că, dacă ai fost „muşcat” de şarpele păcatului, îndreaptă-ţi privirea către Crucea pe care s-a înălţat de bunăvoie Domnul nostru Iisus Hristos. Şi, dacă îţi vei înălţa privirea cu credinţă spre Crucea Domnului, păcatele tale se vor,vindeca; pentru că „Dumnezeu atât a iubit lumea încât pe Fiul Său, Unul Născut L-a trimis în,lume, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Trebuie observat că în fragmentul evanghelic care se citeşte în duminica Sfintei Cruci, Mântuitorul vorbeşte în acelaşi paragraf despre cruce şi despre sufletul omului, ceea ce ne face să credem că veriga care-l leagă pe om de cruce, este sufletul său: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”.

Numai prin suflet este legat omul de cele de sus şi numai datorită lui este nemuritor şi subiect al mântuirii. Datorită lui, omul are o valoare unică şi este partener de dialog cu Dumnezeu. Prin suflet, omul este capabil de jertfă şi tot prin el suferă în mod conştient, iar actele sale dobândesc valoare veşnică. Rostul crucii se  descoperă  mai  ales  considerând  valoarea  sufletului,  iar  sufletul  îşi dobândeşte adevărata valoare prin cruce. Purtarea crucii pentru Hristos îl înalţă pe om şi face din el o fiinţă superioară, dă sens eforturilor sale, fiindcă nu mai sunt eforturi, suferinţe şi întâmplări oarbe. Astfel, răstignirea pe cruce a Mântuitorului nu a fost un scop, ci un mijloc, acela de a ajunge la Înviere, pentru că mijlocul imediat în etapele Răscumpărării a fost Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu.

(Citit de 580 ori, 1 afisari astazi)