În fiecare an, în decembrie, România comemorează n ani de la Revoluţia din 1989. Anul acesta, 26. Parcă nici nu mai contează… Pare că în acest domeniu am rămas încremeniţi în timp, că fiecare an e la fel de la o vreme. Altfel, desigur ne-am văzut de viaţă, s-au înfiinţat partide, am votat din patru în patru ani, circulăm liber în Europa, avem mall-uri, avem maşini etc. Cu toate acestea, suntem prea neglijenţi, suntem chiar indolenţi, suntem de-a dreptul vinovaţi, dacă ne gândim mai bine, având în vedere că le facem pe toate acestea liniştiţi.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Nu ne deranjează prea tare că nici la această oră nu se ştie cine se face responsabil de crimele revoluţiei, că avem o mulţime de revoluţionari care nu ar merita acel certificat şi care au fost folosiţi ca masă de manevră în unele momente cheie ale vieţii politice post-decembriste, că nomenclaturişti notorii încă dau lecţii de democraţie la televizor, că Miron Cozma mai are puţin şi devine erou în unele platouri de televiziune.

Până la urmă, pare că dormim liniştiţi la gândul că procurorii militari din cadrul  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au clasat dosarul Revoluţiei în care se făceau cercetări privind moartea a 709 persoane şi 2198 rănite. Mai mult, complicitatea noastră devine şi mai vizibilă dacă nu ne indignăm la formula din ordonanţa de clasare: „din cauza oboselii şi a stresului, la revoluţia din 1989 s-au tras focuri de armă între militari…”.

Acum, la 26 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, poate nu ar fi rău să ne întrebăm ce am făcut noi pentru a Totuşi, poate ar trebui să fim noi cei care nu vor tăcea până când nu li se va face dreptate acestor oameni care au fugit zâmbind spre moarte. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă derapajele societăţii româneşti nu cumva vor fi imposibil de oprit până nu devoalăm păcatul originaravea o ţară liberă, nu dacă libertatea ne-a adus ceea ce aşteptăm de la democraţie; ce am făcut noi pentru ca victimele de la Timişoara, din Piaţa Universităţii şi din alte oraşe să nu fi murit degeaba? La peste un sfert de secol de la Revoluţie încă mai avem părinţi care nu mai au lacrimi de atâta plâns, care mai bat pe la uşile instituţiilor pentru a află ADEVĂRUL. Încă ne uităm cu speranţă spre forurile europene să nu se închidă Dosarul Revoluţiei.

Totuşi, poate ar trebui să fim noi cei care nu vor tăcea până când nu li se va face dreptate acestor oameni care au fugit zâmbind spre moarte. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă derapajele societăţii româneşti nu cumva vor fi imposibil de oprit până nu devoalăm păcatul originar. Oare chiar crede cineva că vom avea o ţară curată ascunzând o crimă săvârşită împotriva semenilor noştri? Oare există vreo crimă mai clară, pe care am văzut-o cu ochii noştri, şi cu toate acestea nu vrem să fim apărători ai dreptăţii? În Raportul oficial de condamnare a comunismului, citit de Cuvintele lui Václav Havel sunt, şi de această dată, de actualitate, deşi rostite şi ele acum 26 de ani, cu ocazia Anului Nou: „ne-am îmbolnăvit din punct de vedere moral pentru că ne-am obişnuit să spunem un lucru şi să gândim altul. Concepte ca dragostea, prietenia, compasiunea, umilinţa şi uitarea şi-au pierdut profunzimea şi dimensiunea. preşedintele de atunci al României, Traian Băsescu, la 18 decembrie 2006, în Parlamentul României, se vorbea despre „regim totalitar născut din violenţă şi încheiat în violenţă”, iar „fără această condamnare, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut”.

Poate ar trebui să medităm mai mult la ce fel de ţară vrem să aibă copiii noştri. Sângele a curs, întrebarea este dacă noi îl ştergem ca şi când nu ar fi sânge uman. Cuvintele lui Václav Havel sunt, şi de această dată,  de actualitate, deşi rostite şi ele acum 26 de ani, cu ocazia Anului Nou: „ne-am îmbolnăvit din punct de vedere moral pentru că ne-am obişnuit să spunem un lucru şi să gândim altul. Concepte ca dragostea, prietenia, compasiunea, umilinţa şi uitarea şi-au pierdut profunzimea şi dimensiunea. Pentru mulţi dintre noi, aceste calităţi sunt acum doar ceva mai mult decât simple ciudăţenii psihologice sau amintiri din vremurile de mult trecute, întrucâtva ridicule în era rachetelor şi a computerelor”.

(Citit de 270 ori, 1 afisari astazi)