Situația 1. Elev-problemă. Rezultate la învățătură mult sub potențialul lui. Deranjează orele. Își face temele din când în când sau deloc. Uneori devine agresiv. În limbaj, în atitudine. Față de colegi, chiar față de profesori. Primii îl marginalizează, ceilalți îl sancționează. Nu se schimbă nimic, lucrurile merg în aceeași direcție.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Situația 2. Același elev-problemă. Colegii și profesorii îi află povestea de viață. Dramatică. Rămân descumpăniți. Primii îl înconjoară cu afecțiune, ceilalți îl încurajează. Lucrurile încep să se schimbe. Elevul așa-zis problemă capătă încredere în sine. Încetul cu încetul, își dezvăluie o minte strălucită, un talent deosebit. Rezultatele la învățătură încep să se apropie de potențialul său.

Imaginați-vă același elev, în cele două situații diferite, peste zece-cincisprezece ani. Un simplu exercițiu de imaginație va contura doi oameni complet diferiți, nu?

În urmă cu mulți ani, am avut ocazia să trăiesc o experiență care a contribuit mult la devenirea mea, ca om și ca dascăl. La începutul unui nou an școlar, am fost pusă față în față cu un colectiv de elevi de tipul celor cu care, în general, n-ai vrea să ai de-a face. Era prima mea clasă de acest gen, nu și ultima. Eram, sincer, puțin temătoare, dar… întotdeauna mi-au plăcut provocările. Am intrat în clasă. Elevii… mai mulți băieți, ici-colo câte-o fată. Priviri curioase – „Cu cine-om face româna anul ăsta?”, priviri zeflemitoare – „Să vedem ce-o mai vrea și asta!”, priviri indiferente – acestea din urmă chiar nu-mi spuneau nimic. Mă simțeam ca Louanne din „Dangerous Minds”.  Și totuși, printre Nu, n-am dat nici doi, nici patru, și nici n-am dat pe nimeni afară din clasă. Nici atunci, nici mai târziu. M-am străduit să le vorbesc pe înțelesul lor, să-i provoc și să-i stimulez ca și cum aveam așteptări mari de la ei. I-am respectat și i-am simțit cum cresc ei înșiși în ochii lor.perechile acelea de ochi, am simțit – vag – o urmă de simpatie și de nevoie de a fi înțeleși, ca o condiție sine qua non a unei altfel de atitudini față de învățătură. M-am agățat, practic, de acele sclipiri. M-am concentrat să le văd doar pe acestea și să le vorbesc tuturor cu acea simpatie și cu acea  înțelegere pe care, în adâncul sufletelor lor de adolescenți, ale căror povești de viață nici măcar nu le bănuiam, ei o căutau.

Îmi amintesc clar momentul în care un elev a dat un răspuns nu doar greșit, ci chiar ușor obraznic, așteptând reacția clasică. Am „stors” din răspunsul lui stropul de adevăr ce abia răzbătea, l-am evidențiat și reformulat. M-a întrebat neîncrezător: „Nu-mi spuneți: Doi, stai jos? Nu mă dați afară?”. A fost momentul dezghețului. Nu, n-am dat nici doi, nici patru, și nici n-am dat pe nimeni afară din clasă. Nici atunci, nici mai târziu. M-am străduit să le vorbesc pe înțelesul lor, să-i provoc și să-i stimulez ca și cum aveam așteptări mari de la ei. I-am respectat și i-am simțit cum cresc ei înșiși în ochii lor.

Cu timpul, le-am aflat și poveștile de viață. Copii care lucrau ca să se întrețină, copii care făceau naveta din sate prăpădite, copii care-și pierduseră mama, sau tatăl, un frate sau o soră, copii care asistau zi de zi la scandaluri-monstru în familie…Cu timpul, le-am aflat și poveștile de viață. Copii care lucrau ca să se întrețină, copii care făceau naveta din sate prăpădite, copii care-și pierduseră mama, sau tatăl, un frate sau  o soră, copii care asistau zi de zi la scandaluri-monstru în familie, copii care n-au avut de la cine învăța cele mai elementare norme de comportament ale unui om educat. Lista ar putea continua. Cu noduri în gât îi ascultam, îi priveam vorbindu-mi și-mi aminteam de primele zile în fața lor. Și-am simțit un val de ușurare că nu i-am judecat nicicând în sinea mea, că nu i-am disprețuit nicio clipă, nici nu m-am supărat pe ei, chiar dacă nici prin cap nu-mi trecea care este povestea din spatele lor.

Așa că… nu mă judeca. Chiar dacă sunt un copil sau un adult. Nu te uita doar la ceea ce se vede. Dacă vrei, află-mi mai întâi povestea. Și mă vei privi cu alți ochi.

P.S. Le mulțumesc elevilor mei de-acum, cei cărora le sunt dirigintă, pentru extraordinarele exemple de prietenie, de acceptare și de toleranță pe care le-au dovedit ori de câte ori a fost nevoie!

(Citit de 2.917 ori, 1 afisari astazi)