Belgia, victima belgienilor

Când cobori pe aeroportul din Bruxelles te încearcă un sentiment ambiguu: pe de o parte, o invidie faţă de ţărişoara unde s-a stabilit capitala Europei, recunoscută pentru delicioasa ciocolată şi unde se iau deciziile cele mai importante pentru bătrânul continent, cu Bruxelles – a treia cea mai bogată regiune din Europa, după Londra şi Luxemburg, iar pe de altă parte, un sentiment de nedumerire, în sensul că nu ai cum să nu te întrebi, totuşi, la ce s-au gândit cei care au stabilit acest oraş drept capitala Uniunii. Nici prea multă istorie, nici prea multă frumuseţe, iar zilele acestea, iată, niciun fel de siguranţă. Cu alte cuvinte, nu ai cum să nu te întrebi ce o fi dat Bruxelles-ul Europei, pentru că, e clar, Europa i-a oferit ce avea mai important.

Prima problema cu care se confruntă Belgia, nu de ieri de azi, ci o problema de peste o sută de ani, este legată de vulnerabilitatea creată de neînţelegerile dintre flamanzi şi valoni. Un stat care ne demonstrează că apartenenţa etnică scindează naţiuni în secolul al XXI-lea, chiar în inima Occidentului, nu doar în Balcani sau Europa Centrală. Această criză le-a adus belgienilor şi un record mondial, negativ pentru o democraţie: 589 de zile fără un guvern ca rezultat al alegerilor, în perioada 2010-2011. Doar că aceste neînţelegeri merg până într-acolo încât, se pare, comunicarea chiar în situaţii de criză este inexistentă. Pentru şefii instituţiilor care se ocupă cu securitatea, pornind de la servicii secrete, până la poliţie, este mai important dacă partenerul de dialog este flamand sau valon, în funcţie de asta de multe ori colaborând sau nu, decât că terorismul este un pericol comun şi, surpriză, letal. Practic, Belgia nu este un stat, ci sunt două state, dar, foarte important, în opoziţie de multe ori.

O a două problemă care trebuie să ne dea de gândit când vorbim despre Belgia este dacă autorităţile de la Bruxelles înţeleg ceva din ce li se întâmplă. Mă refer, în special, la o serie de statistici, urmate de o altă serie de evenimente fără precedent, şi care se dovedesc a fi în legătură: un sfert din populaţia de 1 milion de locuitori a Bruxelles-ului este musulmană, iar în unele cartiere, unde predomină musulmanii imigranţi, şomajul depăşeşte 50%. Poate nu întâmplător, raportat la numărul de locuitori, Belgia este pe primul loc în privinţa cetăţenilor care au plecat să se alăture jihadiştilor. Nici aceasta nu ar fi o problema de imputat, dacă autorităţile nu ar fi asistat complice la acest fenomen: politici populiste, discursuri găunoase despre multiculturalism şi toleranţă, susţinerea politicilor stângiste prin ajutoare sociale, construcţia de moschei etc.

O a treia problema este doar rezultatul provocat de cele două de mai sus şi are şi un nume: Cartierul Molenbeek. Aici populaţia majoritară este de religie musulmană, avându-şi originea în ţări precum Tunisia, Maroc sau Algeria. Molenbeek, „cartierul general al jihadiştilor”, ne demonstrează că Bruxelles-ul nu este doar capitala Europei, ci şi o excelentă capitală a califatului proiectat de ISIS. Se pare că au fost construite peste 50 de moschei; un cartier fără lege şi ordine, cu populaţie slab educată, cu un stil de viaţă de orice fel, numai european nu, unde jihadiştii pot deţine arme în voie, pot prepara bombe, se pot ascunde, de unde pot pleca spre Siria şi se pot întoarce liniştiţi, sub protecţia drepturilor omului, atât de importante în Occident. Şi rezultatele sunt „de invidiat”: Mehdi Nemmouche, teroristul ucis după atentatul de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles, din mai 2014, se refugiase o perioada în Molenbeek, după ce revenise din ISIS. De asemenea, teroristul capturat de doi tineri americani, în august 2015, în trenul Bruxelles-Paris, făcuse un popas în Molenbeek în drumul spre Statul Islamic. Atentatul de la Paris, din noiembrie 2015, soldat cu 132 de morţi şi 350 de răniţi, a fost pus în practică de jihadişti belgieni de religie musulmană, rezidenţi în acelaşi cartier bruxellez.

Această incompetenţă şi politică populistă au ajuns la un capăt. Bruxelles nu este doar capitală Belgiei, este şi capitala Europei. Iar dacă astăzi arată aşa, ar trebui să ne gândim dacă nu cumva este un salt în viitorul continentului. Cert este că unii lideri s-au săturat de demagogie şi încep să demaşte public acest tip de incompetenţă. Cel mai clar exemplu este intervenţia fără precedent a preşedintelui turc, Recep Erdogan, care a dezvăluit că autorităţile turce l-au expulzat în iunie 2015 pe unul dintre teroriştii implicaţi în atacurile de la Bruxelles, însă autorităţile belgiene l-au eliberat, motivând că nu au găsit nici o legătură între acesta şi posibile activităţi teroriste. Desigur, este surprinzătoare şi nu prea informaţia în sine, dar, cu siguranţă, devoalarea ei într-un asemenea context este o palmă dată oficialilor belgieni de liderul de la Ankara. Pur şi simplu, preşedintele turc spune ceea ce niciunul dintre liderii europeni nu au fost în stare: că problema, în acest caz, este la belgieni.

Ministrul de Externe al României, Lazăr Comănescu, ceva mai grăbit şi mai diplomat, în comparaţie cu Erdogan, având o întâlnire la Bruxelles cu omologul belgian „a felicitat Guvernul federal belgian pentru succesul înregistrat în aceste zile în lupta împotriva terorismului”, conform unui comunicat al MAE de luni, 21 martie. Afirmaţia era făcută cu o zi înainte de atentatele de la aeroport şi metrou, soldate cu peste 30 de morţi şi peste 250 de răniţi. În opinia mea, este evident, Occidentul se află de 15 ani în război cu terorismul şi o parte dintre aceste atentate nu pot fi prevenite, însă Belgia este, în primul rând, victima belgienilor.