Lavinia Stan, prof. univ. dr. la St. Francis Xavier University din Canada, susţine, în perioada 16-19 mai, o serie de prelegeri la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, pe teme precum Justiţie, relaţia dintre politică şi biserică, scrierea academică şi post-comunism. Lavinia Stan a coordonat volumele „Romania in Transition” (Dartmouth Press, 1997) şi „Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past” (Routledge, 2008) şi a semnat lucrarea „Leaders and Leggards: Governance, Civicness and Ethnicity in Post-Communist Romania” (Columbia University Press, 2003). Totodată, a scris, împreună cu Lucian Turcescu„Religion and Politics in Post-Communist Romania” şi „Church, State and Democracy in the Expanding Europe”, ambele publicate la Oxford University Press în 2007 şi 2011. În urmă cu un an lansa, la Constanţa, alături de prof. univ. dr. Diane Vancea, volumul „Post-communism Romania at twenty-five. Linking past, present and future”. Nu mai puţin important, Stan este directoarea Centrului de Studii Post-comuniste al St. Francis Xavier University.

Promotii tablouri pecanvas.ro

.Ea vorbeşte, într-un interviu acordat ziarului „Constanţa noastră”, despre cum a reuşit să se despartă România de trecutul său comunist, despre corupţia actualei clase politice, precum şi despre faptul că românii nu au cultura sancţionării furtului intelectual. În altă ordine de idei, Lavinia Stan consideră că ar fi „o tragedie” dacă Donald Trump ar câştiga alegerile din SUA.

 

Cum vedeţi România la peste un sfert de secol de când aţi emigrat în Canada?

Ca un caz de succes de democratizare. Deşi are o mulţime de probleme, deşi procesul de impunere şi de consolidare a democraţiei are carenţe, părerea mea este că, dacă am compara România de acum, la 25 de ani după căderea comunismului, cu România pe care am lăsat-o eu în urmă când am plecat din ţară, există o diferenţă pozitivă considerabilă.

 

Credeţi că România a reuşit să iasă din „ghetoul” comunist în ceea ce priveşte mentalităţile?

Nu! Cultura politică se schimbă foarte greu. Unii analişti consideră că numai prin schimbarea generaţiilor poţi să schimbi cultura politică. Dar, pe de altă parte, se vede că există nişte tare, există corupţie, există mulţi cetăţeni care aşteaptă ajutor din partea statului, în loc să se ajute singuri. Acestea sunt carenţe evidente, dar eu am mare încredere în tineri. Tinerii dovedesc un grad de normalitate, în sensul în că azi există o pluralitate de opţiuni ideologice, există o pluralitate de opţiuni în ceea ce priveşte politicile publice. Ăsta-i un semn de normalitate. Dar generaţia mea, de exemplu, generaţiile care au trăit o perioadă de timp semnificativă sub comunism fără discuţie că se schimbă mai greu în ceea ce priveşte cultura politică.


Cât de important este să ne asumăm trecutul recent?

Democraţiile se bazează pe statul de drept, or statul de drept înseamnă respectarea legii de către clasa politică şi de către cetăţeni, indiferent de situaţie şi de reputaţia persoanei în cauză. Problema în România este că regimul comunist ne-a învăţat că putem fenta legea. Regimul comunist nu avea stat de drept. Toţi erau egali, dar unii erau mai egali decât alţii. Când vrei să îţi asumi trecutul recent, dar totodată să te depărtezi de sistemul comunist, trebuie să-i arăţi carenţele, hibele ascunse. Este absolut necesar! Ca să ai o democraţie trebuie să lupţi în fiecare zi, iar asta înseamnă să dezvălui tarele sistemelor nedemocrate, care sunt de netolerat astăzi.

 

Există risipa banului public, există nepotism, există clientelism, există sinecurile

 

Credeţi că atacurile clasei politice din România la adresa Justiţiei sunt specifice democraţiilor neconsolidate? Adică, aceste atacuri sunt normale pentru că nu avem tradiţie democratică sau doar clasa noastră politică este aşa?

Democraţiile noi, incipiente, din America Latină şi din alte regiuni ale lumii s-au izbit de existenţa unei clase politice oarecum neconforme cu spiritul democrat. O clasă politică rapace, care câteodată se gândeşte mai mult la interesele sale personale şi de grup decât se gândeşte la binele comun al societăţii.

Atacurile pe care clasa politică din România le îndreaptă împotriva Justiţiei sunt o reacţie la faptul că puterea judecătorească „dă în ei”, în politicieni, îi anchetează. Justiţia luptă – poate puţin stângaci, poate mult prea violent,

„Cât de convinşi sunt românii că trebuie să acţioneze în spirit civic, democratic pentru a trăi într-o democraţie?!?”
dar luptă – împotriva unor tare care au caracterizat România post-comunistă în ultimii 25 de ani. Corupţia politică este o problemă, or,  nivelul de corupţie politică din România, la 25 de ani de la căderea regimului comunist, este mult mai mare decât s-ar aştepta cineva în cazul unei ţări care se declară democrată şi susţinătoare a statului de drept. Corupţia politică din România ameninţă statul de drept, iar clasa politică reacţionează pentru că Justiţia îi restricţionează capacitatea sa de a acapara resurse la care n-ar trebui să aibă acces.

România are un nivel de corupţie politică mult mai ridicat decât în Canada, spre exemplu. Nu că acolo nu ar exista astfel de exemple. Există şi acolo corupţie politică, dar este sancţionată destul de devreme de la descoperirea sa. Te-ai fi aşteptat însă ca în România, la 25 de ani de la căderea comunismului, o consolidare a democraţiei să fi dus nivelul de corupţie în jos. Dar chestia asta nu s-a întâmplat. E un paradox, iar asta ridică semne de întrebare asupra stabilităţii democraţiei, asupra consistenţei statului de drept, asupra modului în care şi clasa politică, dar şi populaţia – pentru că, până la un punct, un popor are clasa politică pe care o merită – acceptă un grad de corupţie ridicat. Cât de convinşi sunt românii că trebuie să acţioneze în spirit civic, democratic pentru a trăi într-o democraţie?!?

„E descurajant, pentru că nu doar politicianul, ci şi cetăţeanul vrea sinecuri. Eu ştiu mulţi intelectuali care vor sinecuri…”
Corupţia este însă doar un aspect. Există risipa banului public, există nepotism, există clientelism, există sinecurile, care sunt un fenomen foarte descurajant, frustrant (n.r. pentru un om de bună credinţă). E descurajant, pentru că nu doar politicianul, ci şi cetăţeanul vrea sinecuri. Eu ştiu mulţi intelectuali care vor sinecuri…

 

Biserica Ortodoxă Română are accese de intoleranţă

 

Cum se vede prin ochii unui cercetător relaţia dintre stat şi Biserica Ortodoxă Română? Avem nevoie de o biserică implicată sau de o secularizare după modelul francez?

Personal, nu cred că o pre-condiţie a democraţiei, a consolidării sale este separarea între biserică şi stat. Şi spun asta pentru că mă uit la Europa Occidentală şi la America de Nord, în care avem ţări unde există separare între religie şi politic, precum Franţa, există ţări în care se manifestă o pluralitate de opţiuni religioase pe care statul le ţine, pe toate, la aceeaşi distanţă faţă de el, cum e cazul Olandei, şi avem şi o a treia categorie, cea a democraţiilor

„Nu înseamnă că Anglia e mai puţin democrată decât Franţa, pe motiv că Anglia are o biserică de stat. Aş spune, din contră, că Anglia e mai consolidată, mai stabilă decât Franţa.”
consolidate, în care există o biserică de stat. Şi aici aş da exemplul Marii Britanii şi al ţărilor scandinave. Asta nu înseamnă că Anglia e mai puţin democrată decât Franţa, pe motiv că Anglia are o biserică de stat. Aş spune, din contră, că Anglia e mai consolidată, mai stabilă decât Franţa.

Separarea bisericii de stat nu este o condiţie sine qua non de supravieţuire a democraţiei. Problema mea cu Biserica Ortodoxă Română este că, spre deosebire de Biserica Anglicană din Marea Britanie, BOR-ul are accese de intoleranţă. Când şi când devin frecvente şi pronunţate. Accese de intoleranţă faţă de minorităţi, dar nu numai faţă de minorităţile religioase. În anii 90, spre exemplu, BOR avea o intoleranţă faţă de greco-catolici. Manifestă încă intoleranţă faţă de minorităţile sexuale. Biserica Ortodoxă Română poate să-şi menţină poziţia privilegiată pe care o are, dar ea trebuie să mai dea şi de la ea şi trebuie să fie mai tolerantă, mai deschisă. Inclusiv în interiorul ei, în relaţia cu credincioşii.

 

Într-una dintre prelegerile dumneavoastră la Universitatea „Ovidius” aţi vorbit despre scrierea academică. În ultima vreme, în România asistăm la o serie de scandaluri pe marginea plagiatelor. Nu există cultura sancţionării furtului intelectual în România? Ce s-ar fi întâmplat în cazuri similare în spaţiul academic nord-american?

„Nu contează dacă este prim-ministru sau simplu profesor sau simplu doctorand sau simplu student în anul I sau chiar licean. Dacă persoana respectivă participă la un act de plagiat trebuie sancţionată.”
Eu cred că sunt două probleme aici. Ce lipseşte pentru ca plagiatul să fie sancţionat? Lipseşte o legislaţie clară, care să sancţioneze plagiatul şi să fie aplicată riguros şi comprehensiv în toate cazurile şi fără să se ţină cont de reputaţia persoanei în cauză. Nu contează dacă este prim-ministru sau simplu profesor sau simplu doctorand sau simplu student în anul I sau chiar licean. Dacă persoana respectivă participă la un act de plagiat trebuie sancţionată. Or, legea nu prevede sancţiuni clare şi dure, descurajante pentru plagiat. Lipsa de legislaţie e un aspect, cred eu. Cealaltă problemă constă în lipsa de conştiinţă, de cultură anti-plagiat la nivelul universităţilor din România. Când trăieşti într-o mare de plagiat ajungi să te laşi păgubaş de la început.

 

Ar fi o tragedie ca Trump să câştige alegerile

 

Credeţi că multiculturalismul este un succes sau un eşec în Occident?

Aş include o mică notă aici. Între ţările occidentale există o diferenţă în privinţa imigrării şi a acceptării imigraţiei, în sensul că, spre exemplu, Canada promovează oficial multiculturalismul, dar SUA şi unele ţări europene nu promovează asta, ci o politică asimilaţionistă. Dacă vii în Canada, dacă eşti român, arab, magrebian, tu poţi să continui să mănânci sarmalele tale, să vorbeşti limba ta, continui să fii etnic. Statul canadian îţi cere nu să-ţi uiţi bagajul etnic, lingvistic, istoric, religios cu care ai venit, ci ca, pe undeva, să ai şi destulă loialitate faţă de el, pentru a nu-i submina democraţia.

În opinia mea, în ţările care nu sunt de emigraţie, cum sunt ţările europene occidentale, dacă vrei să impui o politică asimilaţionistă e necesar să ai un număr mic de imigranţi, pentru ca sistemul să-i poată asimila. Ăsta nu-i

„Ăsta nu-i multiculturalism, ci o emigrare scăpată de sub control în state care se vor asimilaţioniste”
multiculturalism, ci o emigrare scăpată de sub control în state care se vor asimilaţioniste. În Europa, multiculturalismul ascunde un asimilaţionism.

 

Cum vede un specialist în ştiinţe politice candidatura lui Trump? Dar pe cea a lui Hillary Clinton?

Candidatura lui Trump este foarte periculoasă. Trump e un populist. Vorbeşte mult, dar fără conţinut. Nu are politici de substanţă în spatele discursului lui. Omul ăsta este „vitriolic”. Lucrează mai mult la nivel emoţional cu oamenii, dar discursul său are multe contradicţii logice. Pentru mine, ar fi o tragedie ca Trump să câştige alegerile.

Pe de altă parte, mă gândesc ce ironic ar fi ca prima femeie preşedinte al SUA să câştige alegerile deoarece contracandidatul este… varză. Hillary Clinton ar putea să câştige pentru că Trump e un candidat dezastruos. Eu îmi doresc s-o văd pe Hillary câştigând, dar câştigul ăsta va ştirbi din meritul său.

 

(Citit de 1.019 ori, 1 afisari astazi)