Când am ales, pe 31 octombrie 1997, să-mi urmez drumul pe cont propriu și să-mi asum creșterea celor doi copii de una singură, unicul motiv care-mi dădea strângeri de inimă era sintagma familie dezorganizată ce urma să fie bifată în diversele statistici școlare în dreptul numelor copiilor mei. Aveam 30 de ani și epoca ceaușistă, cu propaganda ei, încă mă marca, se pare. Ceea ce-mi dădea putere era, însă, convingerea că alegerea mea este corectă și, mai mult decât atât, era spre binele meu, al băiatului meu de șase ani și al fetiței mele de un an. Și știam, în sinea mea, că familia mea va fi mai bine organizată și mai bine închegată ca oricând.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Anii au trecut. Uneori mai repede, cu viteza unui pârâu rece și vesel de munte, alteori mai încet, cu povara unei broaște țestoase ce-și cară în spate tot ce are mai de preț pe lume. Mă uit în urmă și-acum îmi pare că am suit un Everest. Realizez că acea sintagmă stigmatizantă nu doar că a rămas în secolul trecut, ba nu!, în mileniul trecut, ci și că am uitat-o în clipa în care, prin 2001, am descoperit în Al Treilea Val al lui Alvin Toffler, în capitolul Familiile viitorului formula familie monoparentală. Da, asta sunt eu, mi-am spus, nicidecum familie dezorganizată! Și-am răsuflat ușurată.

Ce-am învățat în toți acești ani? Că adevăratul mediu nociv în care crește un copil nu este așa-zisa familie dezorganizată, ci acela în care este privat de armonie, cel în care vede, aude și simte indiferență și ostilitate între părinți. Mă uit la copiii mei, personali sau de suflet. Foști și actuali elevi. I-am văzut crescând și evoluând. Și văd că un copil devine un învingător nu pentru că mama și tata sunt sub același acoperiș, ci pentru că vede dragostea și armonia dintre ei. Și văd că un copil este fericit atât timp cât mama sau tatăl monoparental știe să-i asigure dragostea de care are nevoie și, mai mult decât atât, chiar dragostea la pătrat, pentru a compensa ceea ce partenerul de viață sau de ne-viață nu poate sau nu știe să ofere. Da, am spus partenerul de viață, pentru că tot o familie monoparentală este, dintr-o anumită perspectivă, cea în care tatăl este cvasi-absent din viața familiei, deşi locuiește împreună cu aceasta, sau cea în care mama este mult prea preocupată de ea însăși, pentru a-i dărui copilului afecțiunea de care are atâta nevoie. În spatele fericirii unui copil stă nu acea familie-nucleu cu orice preț, ci mama care nu (se) plânge niciodată, oricât de greu i-ar fi și care știe, la nevoie, să fie și tată, sau tatăl care nu cedează niciodată, oricât de greu i-ar fi, și care știe, la nevoie, să fie și mamă.

(Citit de 2.210 ori, 1 afisari astazi)