Tot mai mulți doresc să facă ce vor, să nu mai fie sub ascultarea nimănui, urăsc disciplina, regulile, conduita morală, rugăciunea, postul, poruncile; tot mai mulți doresc să fie total independenți și liberi, crezând că în lumea aceea vor fi cu adevărat fericiți. Se observă, în ultima vreme, din ce în ce mai pregnant, faptul că oamenii caută cu orice preț să demonstreze că dispun de libertate. Libertatea este înscrisă, în fapt, în ființa omului. Din păcate însă, mulți dintre oamenii societății contemporane caută libertatea separat de Dumnezeu și ajung să fie posedați de propriile dorințe și patimi care îi înrobesc și stăpânesc, declamându-și astfel nefericirea lor și a copiilor lor pe care ajung să-i crească și să-i educe după aceleași precepte.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Imaginea care reflectă gândirea societății contemporane este cea descrisă de Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray (trad. de Dumitru Mazilu, Editura Adevărul Holding, București, 2011). Acest roman prezintă un tânăr extraordinar de chipeș, care este atât de fermecător încât atrage admirația stăruitoare și pătrunsă de venerație a marelui artist, Basil Hallward. Artistul îl convinge să-i realizeze portretul, mărturisindu-i că nu a mai întâlnit un chip atât de atrăgător și de pur. Când Basil Hallward termină tabloul și îl arată lui Dorian Gray, acesta din urmă devine atât de obsedat și de vrăjit de propria înfățișare, încât își exprimă melancolic dorința de a putea profita de frumusețea lui și de a trăi după bunul plac, liber de orice constrângeri. Își dorea ca orice deformare care ar putea rezulta din modul vicios în care își ducea viața să deterioreze numai portretul, fără să-i afecteze în vreun fel înfățișarea.

Asemenea lui Faust, Dorian își vede împlinită dorința. Viața lui, dominată de senzualitate, plăceri și chiar crimă, nu îi afectează deloc înfățișarea fizică. Impulsionat de succesul duplicității sale nedescoperite, se aruncă și mai adânc în prăpastia decadenței. Într-o zi, fiind singur, dezvelește portretul pe care îl ținuse ascuns mulți ani și rămâne neplăcut surprins de hidoșenia chipului său, care purta cicatricile stilului scandalos de viață.

Cuprins de teama că ar putea fi descoperit și de toate învinuirile pe care le-ar dezvălui portretul, Dorian hotărăște să-l ascundă între lucrurile pe care le ținea depozitate în pod. Jalnica șaradă ajunge însă în punctul final într-o seară, când artistul care se pregătea să plece la Paris trece să-l viziteze pe Dorian și îi cere să mai vadă încă o dată portretul pe care i-l pictase. Dorian acceptă să i-l arate, însă, Basil Hallward copleșit de tristețe, pentru că știa ceea ce semnifică portretul, îl înfruntă pe Dorian și îl imploră să își schimbe viața risipitoare și să caute iertarea lui Dumnezeu. „Roagă-te, Dorian, roagă-te, spuse pictorul aproape în șoaptă. Oare cum ne învățau să spunem, pe vremea când eram copii? Și nu ne duce pe noi în ispită. Iartă-ne nouă păcatele noastre. Fărădelegile noastre, curăță-le. Hai să spunem amândoi rugăciunea aceasta. Rugăciunea trufiei tale a fost ascultată. Rugăciunea ta de pocăință va fi și ea primită”. Și continuă artistul, pledând rugător: „Veniți totuși să ne judecăm. Roșii ca sângele de-ți vor fi păcatele, pleca-mă-voi asupra ta și ca zăpada te voi albi”. Însă, în locul pocăinței, într-un acces de furie, Dorian Gray apucă un cuțit și îl ucide pe artist.

Povestea atinge însă momentul culminant când, nemaiputând suporta incriminarea tabloului, Dorian ia cuțitul încă o dată ca să distrugă portretul pentru totdeauna și ca să îndepărteze singura mărturie vizibilă a traiului său desfrânat. În momentul în care înfige cuțitul în pânză, portretul își recapătă frumusețea sa imaculată și Dorian Gray însuși se prăbușește înjunghiat pe podea. Ravagiile care deterioraseră portretul îi desfigurau acum propriul chip, făcându-l de nerecunoscut pentru servitorii care au auzit strigătul de moarte și au alergat în grabă să-l ajute. Puterea cărții – spune un scriitor contemporan – stă în ideea centrală: „Poate un individ sau o societate să trăiască ignorând total un centru moral și spiritual fără să sufere de pe urma rănilor provocate de rău?”. (Ravi Zacharias, Izbăvește-ne de rău. Restaurarea sufletului într-o cultură care se dezintegrează, trad. de Eliza Făt, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2009, p. XIV).

Pe fiecare dintre noi ne-a tentat măcar o dată ideea să ne înstrăinăm de Dumnezeu, poate am și fugit după himere și iluzii, înfrățindu-ne cu diavolul în lumea păcatului. Aici ne-a apucat „foamea”, nu neapărat de pâine, ci de cuvântul și prezența lui Dumnezeu. Într-o astfel de lume fără Dumnezeu ne simțim nefericiți fiindcă ne lipsește comuniunea oamenilor și a lui Dumnezeu. Și, cu toate că suntem în lumea visată de noi, în lumea păcatului, a destrăbălării, a minciunii, a răutății, a invidiei și calomniei, a hoției, devenim tot mai nemulțumiți. Greșelile repetate îngroașă zidurile închisorii și-l prind pe om cu tot mai multe verigi de locul în care l-au coborât ele, spune părintele Stăniloae. Există un tablou expresiv, al pictorului german Albrecht Durer, care îi înfăţişează pe Adam şi Eva plecând din rai. În spatele primilor oameni nu se distinge nimic, doar un fond negru; aşa arată raiul pentru omul păcătos, nefiind prietenos şi primitor pentru cei care nu ascultă cuvântul lui Dumnezeu. În schimb, raiul este o grădină frumoasă şi primitoare doar pentru oamenii vrednici de a-i vedea frumuseţea.

Însă, Dumnezeu a lăsat omului tocmai posibilitatea căinței, a părerii de rău, posibilitatea întoarcerii de pe cărările rătăcitoare pe care uneori alegem să mergem. Trebuie să înţelegem că Dumnezeu este iubitor şi iertător. Nu suntem chemați să ne întoarcem la un dumnezeu rece, distant, încruntat, legalist, cum a fost El înțeles adeseori de cei din Legea Veche; nici la un zeu capricios și răzbunător, cum a fost înțeles de cei din religiile păgâne. Dumnezeul nostru ne e Tată! Dumnezeul nostru e iubire! Așa cum Îl mărturisește în special Sfântul Evanghelist Ioan. Uneori ne este teamă să vorbim prea mult despre iubirea lui Dumnezeu și, atunci când o facem, simțim că trebuie să amintim și de dreptatea, de severitatea Lui. Acest fapt are la bază teama că vorbind oamenilor prea mult despre iubirea lui Dumnezeu, aceștia ar putea să devină nepăsători față de un astfel de Dumnezeu. Această precauție a noastră face ca imaginea pe care o prezentăm oamenilor despre Dumnezeu să nu fie plină de adevăr, însă pilda Fiului risipitor este tocmai paradigma iubirii și iertării de care Dumnezeu este capabil în relația cu oamenii.

 

Sursa foto: lumiexplicative.wordpress.com

 

(Citit de 785 ori, 1 afisari astazi)