Vergil Chiţac are 54 de ani, a fost până de curând rectorul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”. A schimbat haina de militar pentru a intra în Partidul Naţional Liberal şi a candida pentru poziţia de primar al Constanţei, pe care a pierdut-o la un scor onorabil, obţinând 34 la sută din voturi. A absolvit specializarea Arhitectură Navală la Galaţi şi a avut o carieră didactică universitară de aproape 30 de ani, urcând toate treptele acestei profesii. Candidează acum pe lista Partidului Naţional Liberal din Constanţa pentru un fotoliu de senator.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Reporter: Care credeţi că sunt problemele critice ale societăţii româneşti în acest moment?

Vergil Chiţac: Pe primul loc sunt de părere că avem o problemă de democraţie, şi anume absenteismul de la vot. Sociologii spun că doar circa 30 la sută din cetăţeni s-au prezentat la alegeri. Dacă aşa stau lucrurile, noi ieşim din sfera democraţiei pentru că, nu-i aşa, democraţia înseamnă conducerea de către întregul popor. Este foarte grav. Dacă 30 la sută din oameni care, în opinia mea, au un nivel mediu inferior nivelului mediu al tuturor cetăţenilor, din toate punctele de vedere – taxele plătite, implicarea civică, nivelul de educaţie – dacă oamenii aceştia vor decide pe cine trimit în parlament şi cine va guverna România, nu avem cum să funcţionăm bine şi cum să fim optimişti.

R.: Cum aţi rezolva asta?

V.C.: Cred că merită să avem o discuţie deschisă în societatea românească asupra votului obligatoriu. Voi fi cel care va propune în parlament o dezbatere publică despre asta. Vă dau exemple: Australia are vot obligatoriu, Belgia, inima Europei, are vot obligatoriu, Luxemburg, Grecia, mai nou şi Bulgaria au vot obligatoriu. Trebuie să găsim o soluţie să forţăm puţin democraţia, măcar pentru un timp limitat, pentru că, în absenţa unui plebiscit general, noi nu ştim ce vrea societatea românească în realitate. Ştim numai ce vor cei 30 la sută. Este o problemă, până la urmă, de legitimitate a celor care ne vor conduce ţara.

„Am rămas avanpostul cel mai credibil al NATO la graniţa de est. Poate fi o oportunitate”

R.: Situaţia geo-politică a României s-a schimbat în ultimul interval de timp, odată cu rezultatele alegerilor din SUA, din Moldova şi din Bulgaria, odată cu evoluţia situaţiei din Turcia. Cariera dumneavoastră militară v-a pus în poziţia de a avea o viziune în această privinţă. Cum credeţi că va fi afectată în viitor ţara noastră?

V.C.: Da, aş spune că aceasta este a doua problemă, în ordinea importanţei: contextul geopolitic, căci România nu se va muta de aici. Şi contextul arată cam aşa: avem o Crimeea anexată cu forţa de Rusia în 2014, deci o grupare militară foarte importantă la 390 km de România. Între Constanţa şi Sevastopol sunt 210 mile marine, noi suntem în cel mai apropiat punct de acest focar de conflict. Avem o Moldovă ce intră oarecum sub sfera dominaţiei ruseşti, prin alegerea preşedintelui Dodon, care a declarat imediat că va încheia un parteneriat strategic cu Rusia, deci întoarce faţa de la Uniunea Europeană, avem 600 de km de graniţă cu Ucraina, un stat destabilizat intenţionat şi sistematic de Rusia, printr-o agresiune militară comandată. Avem în partea de vest o Ungarie care, prin vocea premierului Orban, a prevestit deja moartea democraţiei liberale, el fiind foarte ataşat de regimul lui Putin, încântat chiar de personalitatea acestuia, probabil fiind şi interese economice la mijloc. Avem Serbia care face exerciţii militare comune anuale cu Rusia. Iar la sud avem un prieten şi partener în NATO a cărui poziţie nu am înţeles-o, în vară, cu ocazia vizitei preşedintelui Iohannis, când domnia sa nu a propus decât nişte exerciţii militare comune, România împreună cu Turcia şi Bulgaria reprezentând contraponderea grupării militare de la Sevastopol. Mi s-a părut un gest inamical refuzul primului ministru bulgar, care vorbea despre o Mare Neagră demilitarizată, ceea ce mi se pare o prostie magnifică, după ce Rusia a anexat Crimeea…

Deci, în contextul ăsta, cred că am rămas avanpostul cel mai credibil al NATO la graniţa de est. Nu este un context favorabil, dar poate fi o oportunitate pentru noi, Eu cred că România are de ales. Întâi de toate, trebuie să începem să investim în apărare.

R.: Şi asta înseamnă o armată mai mare?

V.C.: Nu, ci o armată mai bine dotată şi mai eficientă. Din 85 de programe de înzestrare am finalizat doar 15. Uitaţi-vă la fregate, pe care le-am adus în 2005 şi care trebuiau să treacă în etapa a doua de modernizare pentru că acum ele nu pot executa decât misiuni limitate, nefiind dotate cu platforme şi senzori de armament.

Acum se vede ce proastă decizie a fost să amânăm, pentru că, fiind într-o zonă destul de vulnerabilă, preţul va creşte. De regulă, nu te apuci să te înarmezi atunci când pericolul este iminent, pentru că suntem într-o economie globalizată de piaţă. Dar a ne moderniza armata, atât ca echipamente militare cât şi ca performanţă a luptătorilor, este esenţial.

Poziţia lui Donald Trump a fost corectă în ceea ce priveşte obligativitatea ţărilor membre NATO de a-şi plăti contribuţia, dacă vor securitate. Acum vedem în mod clar că decizia pe care a luat o preşedintele Iohannis de a face un pact politic cu privire la alocarea procentului de 2 la sută din buget pentru apărare a fost foarte corectă. În fond, asta trebuie să facă oamenii politici, să aibă viziune.

„România poate să devină o autoritate regională în domeniul energiei”

R.: Ce strategie ar trebui să aibă România, dincolo de întărirea armatei?

V.C.: În opinia mea, România poate să devină o autoritate regională. Spre exemplu, în domeniul energiei. Ştiţi că au fost descoperite resurse foarte importante de gaz la Marea Neagră. Oraşul Constanţa şi judeţul Constanţa pot beneficia de pe urma acestei exploataţii. Zăcământul de gaz din Marea Neagră, estimat de ExxonMobil, ar fi de 100 miliarde de metri cubi. Vă spun ceva, din informaţii neoficiale: înmulţiţi cu 20 ca să aveţi valoarea exactă! Şi, ca să aveţi un termen de comparaţie, România, cu toată economia ei, consumă 12 miliarde mc de gaz pe an. Rezerva asta trebuie exploatată, iar România va trebui să fie parte a unei soluţii de transport  şi de alimentare cu  gaze a UE, pentru a reduce dependenţa uniunii de gazul rusesc.

R.: Şi credeţi că în acest moment de vulnerabilitate a României, când multe state din UE s-au întors cu faţa spre Rusia, este posibilă resuscitarea proiectelor de transport îngropate?

V.C.: Există un proiect care va prinde contur în viitorul apropiat, de transport al gazului din Marea Neagră în zona Bulgaria, România, Ungaria, Austria, în care noi vom fi parte. Deja lucrurile sunt destul de avansate.

Iar în privinţa Uniunii Europene, haideţi să facem o analiză: UE este un proiect politic în suferinţă, care funcţionează cu trei viteze. Nordul este mai performant, din punct de vedere economic, urmând partea de sud şi partea de est. Din altă perspectivă, UE este divizată în două, între ţările pro-integrare – Franţa şi Germania, dar sunt şi state care vor mai multă suveranitate, şi anume grupul de la Vişegrad – Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, care invocă pretextul păstrării valorilor naţionale. Noi trebuie să luăm o decizie în privinţa asta, iar decizia corectă, din punctul meu de vedere, este pro-integrare, noi trebuie să mergem alături de Germania şi Franţa.

Mai mult decât atât, România trebuie să-şi asume rolul de lider în zona asta. Trebuie să avem proiecte îndrăzneţe. Sigur, în toate nisipurile astea mişcătoare, dacă nu avem lideri suficient de bine conturaţi, putem să avem o poziţie de tipul „nu zicem nimic ca să nu facem greşeli”, dar la fel de bine putem să ne jucăm cartea. Dacă o facem şi iese câştigătoare, atunci o să fim parte la dialog, dialogul nu se va putea purta peste capul nostru.

„Navigatorii au adus în România circa un miliard de dolari”

R.: Aţi lucrat în învăţământul de marină, aţi absolvit construcţii de nave, iar una dintre temele dumneavoastră de campanie este reglementarea profesiei de navigator. Care sunt principalele probleme?

Da, este o categorie socio-profesională importantă de populaţie, sunt înregistraţi cam 35.000 – 40.000 de navigatori la Autoritatea Navală Română, dar eu cred că sunt vreo 20.000 de oameni activi în acest moment. Din 1990 încoace, la o socoteală sumară, cred că au adus în România circa un miliard de dolari.

Prima problemă este vârsta de pensionare, care mi se pare prea înaintată  65 de ani. La 65 de ani, un comandant de navă este prea bătrân. Gândiţi-vă că au o viaţă poate mai stresantă şi decât militarii. Şi cum aceştia ies mai devreme la pensie, ar trebui scăzută şi vârsta de pensionare pentru navigatori.

În al doilea rând, pensiile sunt indecent de mici.

R.: Dar ei contribuie la nişte bugete de asigurări în străinătate…

V.C.: Da, să vă dau un exemplu:  un şef mecanic care navigă pe nave cu pavilion european are, să zicem, 8000 de euro net, plătiţi de armator. Armatorul mai plăteşte 5000 de euro statului european sub al cărui pavilion navigă, sub formă de contribuţii. Aici intră şi contribuţia pentru pensie, de care oamenii ăştia nu beneficiază până la urmă.

R.: Nu primesc pensie de la statul respectiv?

V.C.: Nu primesc decât dacă au o vechime de cinci ani de zile, dar rar se întâmplă aşa, majoritatea schimbând pavilioanele sub care navigă. Dacă ei contribuie doi ani într-un stat, doi în altul, nu există o reglementare internaţională pentru asta. Directiva europeană spune că contribuţiile trebuie plătite acolo unde s-a produs venitul respectiv. Într-un răspuns la o interpelare făcută în 2004 de Andrian Mihei, ministrul Muncii prezenta situaţia şi arăta că se pot face derogări de la directiva respectivă prin înţelegeri bilaterale între state. Aşa că noi trebuie să angajăm discuţii bilaterale cu statele europene şi să le cerem să ne dea nouă contribuţiile, iar la sfârşit se trage linia şi se calculează pensiile. Mai este problema marinarilor care navigă pe nave cu pavilion de complezenţă; şi aici trebuie să vedem ce soluţii găsim…

R.: Acum ce pensii au marinarii?

V.C.: Mici, foarte mici. În campania electorală m-am întâlnit la Cireşica cu un comandant de navă care avea pensie de 10 milioane. E adevărat, ar putea să contribuie aici la fondul de pensii, dar realitatea a arătat că nu o fac. Însă cu siguranţă contribuie la fondurile de pensii ale altor state, fără să beneficieze de nimic în schimb.

R.: Credeţi în resuscitarea flotei româneşti comerciale?

V.C.: Nu. Ar trebui un efort imens şi investiţii foarte mari. Eu, unul, nu văd o astfel de direcţie de acţiune viabilă a economiei româneşti în următorii 15 ani. Chiar sunt trist când mă gândesc la asta. Am avut un celebru personaj politic care spunea după revoluţie că industria românească este un morman de fiare vechi. Şi nu era aşa. Am avut posibilitatea, cu flota aceea de atunci, să mergem pe piaţă şi să facem profit cu ea. Sigur, nu mă refer la toată flota. Eu am arătat că, în 1989, navele cu vârsta între 0 şi 15 ani, care sunt considerate tinere, reprezentau cam 50 la sută din flota românească. În prezent, în flota mondială, navele din această categorie de vârstă reprezintă 40 la sută. Şi, atunci, de ce să cred eu că o miniflotă cu jumătate din nave noi nu putea să facă business pe piaţă? A fost un foarte prost management al companiilor Petromin şi Romline. Eu nu am naivitatea să cred că fiecare navă era eficientă, dar cred că se putea lua o decizie pentru păstrarea unui nucleu performant, alte nave să le retehnologizăm, şi pe altele să le dăm la fier vechi. Ce poate fi mai concludent decât exemplul bulgarilor, care şi acum au o flotă, Navibulgar, de vreo 50- 60 de nave. Ei de ce au putut şi noi nu?

„Nu s-a făcut o discuţie onestă care să cuprindă toată societatea, ca să ne putem duce la referendum”

R.: Cum priviţi problema familiei tradiţionale, o temă importantă în campania electorală?

V.C.: Eu cred că am picat într-o plasă cu această problemă, ne-am pripit. Deci ce vrea această coaliţie – un referendum pentru modificarea constituţiei în sensul nerecunoaşterii căsătoriilor între homosexuali. Dar homosexualii sunt o realitate în ţara asta şi în lumea asta. Prin formaţia mea academică, înainte de a vorbi despre ceva, vreau să înţeleg, aşa că am citit, m-am informat. Sunt studii bine documentate care arată că oamenii aceştia aşa se nasc. Mai precis, în a paisprezecea săptămână de sarcină, în fetusul masculin apare hormonul masculin testosteron, care e responsabil de particularităţile masculine. Dacă testosteronul nu este absobit de creier în cantitate suficientă, atunci copilul se naşte mascul, dar la maturitate nu-i plac femeile. Este o chestiune genetică, la fel ca, de exemplu, sindromul Down. Deci nu se pune problema să nu tolerăm, să nu recunoaştem asta.

În al doilea rând: nu s-a făcut o dezbatere consistentă în societatea românească pe acest subiect. Înainte de a ne prezenta la un referendum, oamenii trebuie să cunoască realitatea. Cei în cauză vor şi ei drepturi egale din punct de vedere legal, ca orice familie de heterosexuali, ceilalţi spun că în felul ăsta i-am încuraja şi pe alţii să devină homosexuali. În acest moment, eu nu iau partea nimănui, însă nu cred că s-a făcut o discuţie onestă care să cuprindă toată societatea, ca să ne putem duce la referendum.

În al treilea rând, ce legitimitate să mai aibă un referendum în România, când am avut unul valid, care a decis să avem parlament monocameral, cu 300 de membri,  dar nu l-am aplicat?  De ce să ne mai ducem la referendum? De ce să fie aplicat un referendum şi altul nu? Mă întorc astfel la problema pe care o ridicam la început: avem o problemă cu democraţia.

(P)

(Citit de 282 ori, 1 afisari astazi)