COMUNA ÎN CARE SĂRACII NU AU NICI DE LA CINE SĂ CERŞEASCĂ

Cei zece kilometri care despart comuna Dobromir de drumul naţional îi izolează pe toţi locuitorii acesteia de lumea civilizată. Drumul principal te introduce într-o comunitate care are ca unic scop supravieţuirea. Lumea aceasta este lângă noi, chiar dacă este greu de crezut că în România secolului XXI oamenii mai pot trăi aşa.

Comuna este situată în sud-vestul judeţului, la 80 de kilometri de municipiul Constanţa, la 60 de kilometri de municipiul Medgidia şi 10 kilometri de oraşul Băneasa, cu o populaţie de 3000 de locuitori, dintre care peste 1000 sunt copii. Are în structura sa administrativă şase sate: Dobromir Vale, Dobromir Deal, Lespezi, Pădureni, Văleni şi Cetatea.

Dobromir Vale şi Văleni sunt satele în care procentul populaţiei de etnie turcă ( localnicii le spun ţigani turci) depăşeşte 90%. În Lespezi, procentele sunt aproape egale, iar în Dobromir Deal şi Cetatea trăiesc doar români. Pădureni este un cătun cu 50 de familii, însă oamenii îi spun sat, impropriu, fiindcă ar încăpea cu toţii într-un bloc. În Pădureni sunt doar opt copii care merg la grădiniţă. Vă puteţi închipui ceva mai trist şi mai sinistru decât o grădiniţă cu opt copii? Şi totuşi, în Văleni există ceva mai jalnic decât atât. Majoritatea caselor arată ca în Evul Mediu, construite din chirpici, iar unele din ele nu sunt branşate la reţeaua de electricitate. Pentru aceşti oameni electricitatea este un lux pe care nu şi-l pot permite. Unele familii primesc „cu porția” curent de la rude, prin branşamente improvizate care în orice clipă pot provoca accidente. Cele mai sărace familii nici măcar din chirpici nu au reuşit să îşi ridice patru ziduri, ci şi-au săpat nişte bordeie amărâte în pământ. Copiii umblă dezbrăcaţi pentru că părinţii sunt prea săraci ca să le cumpere haine. De-abia au ce să le pună pe masă de la o zi la alta. De cerşit nu au cum să cerşească, pentru că nu au de la cine, exceptând zilele când în sat poposesc persoane străine, majoritatea venind la primărie. Atunci copiii nu ratează ocazia să le ceară „intruşilor” nişte „para – para” sau „bonbon”.

Singura persoană de la care nu se jenează să ceară bani este primarul Eugen Iliescu, ales pentru a le asigura „un trai mai bun”, şi asta pentru ei înseamnă că „trebuie” să le dea bani pentru orice, inclusiv pentru cafeaua de dimineaţă, ţigări, facturi de lumină şi reţetele cu medicamente pe care nu şi le permit.

Drumurile din comună au fost asfaltate în anul 2013, de către actuala administraţie, cu fonduri europene, ca urmare a proiectului „Drum transfrontalier Dobromir-Krushari”, implementat în cadrul Programului de Cooperare Transfrontalieră România – Bulgaria 2007-2013. Parteneri au fost Consiliul Local Dobromir, Agenţia de Infrastructură Rutieră din Sofia şi Consiliul Judeţean Constanţa, iar un obiectiv secundar a fost „punerea în valoare a obiectivelor turistice din zona de graniţă, cu efecte benefice în dezvoltarea economico-socială a comunităţilor”. Poate că obiectivul a fost bifat, dar turismul în zonă este inexistent.

„Cetatea” – un monument lăsat în paragină

În Dobromir Vale, undeva la marginea localităţii, se găseşte o ruină stranie. Localnicii îi spun „Cetatea”, dar nu este nici pe departe vreun sit arheologic, asemănător acelora ce împânzesc toate colţurile Dobrogei. Este un lăcaş de cult, o biserică ortodoxă părăsită, dar care şi acum, chiar în starea în care se află, impresionează prin măreţia şi frumuseţea sa.

Povestea ei a început în anul 1904, pe când Dobromir Vale era un sat locuit de etnici bulgari. Atunci comunitatea a hotărât construirea unei biserici, dar vremurile erau tulburi, iar fondurile necesare pentru ridicarea şi finalizarea sa, foarte greu de găsit. Lăsate un timp la o parte, din cauza războaielor ce pustiau Balcanii şi Dobrogea, lucrările au fost reluate în 1923. S-a construit mare parte din ea, dar tot nu a fost terminată. În 1940, în baza Tratatului de la Craiova privind cedarea Cadrilaterului, s-a decis şi strămutarea comunităţilor române şi bulgare din zonele vizate de înţelegere. Astfel, bulgarii din Dobromir Vale au părăsit satul şi biserica încă neterminată, dar pe locul vetrei lor nu s-au stabilit români (mutaţi în alte zone), ci musulmani. Într-o comună locuită de musulmani, biserica a rămas în ruină, nemotivându-se nici până astăzi terminarea sa şi darea în folosinţă.

Bizar este că, deşi biserica este construită în totalitate din cărămidă, zidurile au rămas aproape intacte, fiind afectate doar parţial de cutremurul din 1991. Tot atunci cupola cea mare s-a prăbuşit. Unii localnici spun că biserica este bântuită deoarece, în urmă cu mulţi ani, de grinda bisericii s-ar fi spânzurat un sătean.

Reţea de apă furată şi dată la fier vechi

Singurele localităţi ale comunei care au avut reţele de apă au fost Dobromir Vale şi Dobromir Deal. Investiţiile, de circa 10 miliarde de lei vechi, au fost realizate în urmă cu câţiva ani, din fonduri de la bugetul de stat şi cel local. În prezent, însă, niciuna dintre reţele nu mai funcţionează, pentru că, din păcate, componentele reţelelor au fost furate: „S-au furat pompele de apă şi conductele din metal. Nimic nu mai este!”, spune primarul Iliescu. Chiar dacă a ezitat să arate cu degetul, este posibil şi logic ca locuitorii din cele şase sate ale comunei să nu fie străini de dispariţia instalaţiilor de la reţeaua de apă potabilă, care nu erau chiar aşa vechi, dar erau destul de grele…

Singurele surse de apă pe care le folosesc locuitorii celor şase sate ale comunei sunt cişmelele, pe care le foloseau şi acum o sută de ani. Asta chiar dacă în nenumărate rânduri s-au prelevat probe, iar apa a fost declarată nepotabilă. În zilele însorite, cişmelele se transformă în ,,spălătorii ecologice”, cu covoare întinse printre cârdurile de animalele care vin zilnic să se adape, devenind astfel adevărate focare de infecție.

Unii, mai înstăriţi, şi-au permis să foreze în propriile curţi pentru a-şi amenaja câte o mică fântână.

Primarul spune că speranţa lui şi a locuitorilor stă în Consiliul Judeţean Constanţa, împreună cu care vrea să întocmească un proiect de introducere a reţelei de apă în toate satele comunei. Poate ar fi util şi un sistem de pază, pentru ca reţelele să nu mai fie „subtilizate”.

În Văleni, atât şcoala cât şi grădiniţa au apă curentă din anul 2013, adică după opt ani de la construcţia celor două imobile. Este vorba despre un robinet, undeva în faţa şcolii, de unde se aprovizionează majoritatea locuitorilor din vecinătate.

Examinaţi de Medicina legală pentru a li se stabili vârstele uitate

Situarea comunei la o distanţă destul de mare de oraş face ca locuitorii să nu îşi permită să aibă un loc de muncă, motiv pentru care apelează la unica lor speranţă: Primăria. Astfel, o mare parte dintre ei trăiesc numai din ajutorul social, alocaţia copiilor şi din mila altora. Sunt mulţi care nu au acte de identitate, iar oamenii din administraţia locală s-au luptat să le explice de ce au nevoie de buletine şi de ce trebuie să îşi trimită copiii la şcoală: pentru ca Statul să ştie de existenţa lor şi să le dea ajutoare sociale, iar copiii să îşi primească alocaţiile şi bursele pentru elevi din familii nevoiaşe.

Angajaţii primăriei spun că munca a fost infernală, pentru că mulţi nu îşi aminteau când s-au născut, nici anul şi cu atât mai puţin ziua sau luna, nu ştiau câţi ani au şi cum îi cheamă, iar pentru a rezolva problema au apelat la serviciul de Medicină Legală, care, după examinare, le-a putut aproxima vârsta.

,,Cercetatul” şi munca la negru – singurele opţiuni în Occident

Cu toate că în localitate sărăcia este la ea acasă, infracţionalitatea este aproape de zero, poate pentru că nu este nimic de furat.

Bărbaţii si adolescenţii din sat sunt plecaţi prin Turcia, Germania, Anglia şi alte state civilizate. Sunt ciobani, hamali, lucrează în construcţii, în restaurante, în agricultură sau în spălătorii. Au fost şi câteva cazuri când au căzut în plasa unor reţele de indivizi, tot din comună, care plasau tineri la cerşit în diferite ţări, cu promisiunea că le oferă un loc de muncă. Unii dintre ei merg la „cercetat”, ceea ce în limbajul lor înseamnă că cerşesc. Alții, după ce muncesc câteva luni, sunt înșelați și trimiși acasă, iar în mod paradoxal (pentru că sunt aproape de-ai lor, musulmani) asta se întâmplă mai ales în Turcia, unde, potrivit spuselor sătenilor, au fost ameninţaţi chiar și cu pistolul.

Cu banii pe care îi strâng, bărbaţii din Dobromir reuşesc să asigure doar hrana pentru multele guri flămânde de-acasă.

Copii care nasc copii

Natalitatea este într-o continuă creştere în satele unde etnia turcă este majoritară. Aici copiii nasc copii. Obligate să se căsătorească de la vârsta de 13-14 ani, cele mai multe dintre fete se apucă de făcut copii. Renunţă la şcoală pentru a-şi întemeia o familie, cu sau fără voia lor. Unele chiar fug de-acasă pentru a se „mărita”, altele sunt „furate”, iar dacă părinţii nu sunt de acord, se duc cu poliţia după ele pentru a le aduce acasă. Unele familii refuză să-şi mai dea fetele la şcoală, de teamă să nu fie furate. Pentru unele din ele, care sunt mai frumoase, dar sărace, părinţii „se înţeleg” şi primesc chiar şi un „comision” atunci când le mărită.

Pentru ele, a fi soţie şi mamă este o meserie, pentru că din asta trăieşte toată familia. E foarte simplu: ele sunt mame şi primesc bani de la stat pentru acest „job”. Foarte multe fete rămân însărcinate la 13-14 ani. La vârsta asta, corpul lor nu este suficient dezvoltat pentru o sarcină, iar consecinţele sunt dramatice, căci dau naştere unor copii cu probleme grave de sănătate.

Lipsa educaţiei face să fie dificilă folosirea unor metode contraceptive. De cele mai multe ori, copiii nefiind doriţi, recurg la întreruperi de sarcină, ajungând sa facă şi 25-30 de chiuretaje până la vârsta de 30 de ani, cu un efect devastator asupra organismului.

,,Creditʼʼ doar cu buletinul

Pentru a avea ce pune pe masă, majoritatea locuitorilor „cumpără” alimente pe datorie, doar cu buletinul, iar cei care nu posedă cărţi de identitate, cu certificatul de naştere al unuia dintre copii. Ei lasă buletinele patronilor de magazine din comună pentru a-şi procura cele necesare traiului cotidian. Aceştia (patronii) încasează ulterior ajutorul social sau alocaţiile de la poştă, pentru a-şi acoperi prejudiciul.

Astfel, trăiesc într-o datorie continuă, pentru a supravieţui.

Şcoala – o altă sursă de venit

Pentru copiii din Dobromir şcoala nu este altceva decât un alt mod de a le aduce părinţilor un bănuţ în plus. Pentru unii, şcoala este un vis, căci neavând acte de identitate, ei nu pot fi înscrişi într-o unitate de învăţământ.

Chiar dacă şcolile şi grădiniţele din comună au fost renovate şi dotate cu mobilier nou de administraţia locală, ei merg la cursuri nu din dorinţa de a învăţa, ci pentru alocaţia de susţinere a familiei, oferită de Stat, pe care o primesc dacă sunt înscrişi şi frecventează cursurile. Alocaţia pentru susţinerea familiei este un sprijin acordat de Stat tuturor familiilor care au venituri reduse şi au în creştere copii cu vârsta până în 18 ani, iar părinţii trebuie să depună la primărie din trei în trei luni o dovadă a frecventării cursurilor. Pentru cei de liceu, bursa acordată copiilor din familii nevoiaşe este singurul lucru care îi motivează să treacă pragul şcolii, iar dovadă este situaţia dezastruoasă de la bacalaureat, niciun candidat nereuşind să promoveze.

Din 2012 au început lucrările privind construirea şi amenajarea unei creşe, proiect dezvoltat prin Programul Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii (PNDI).

În luna mai 2014, s-au finalizat şi lucrările de renovare a Căminului Cultural din localitatea Lespezi.

Desigur, mai sunt multe de făcut, dar există anumite eforturi şi ceva bani publici investiţi pentru a îmbunătăţi traiul locuitorilor. Sărăcia este, însă, cronicizată, iar lipsa locurilor de muncă face ca speranţa să fie nulă pentru comuna Dobromir. Câtă vreme în zonă nu va exista nicio întreprindere care să folosească forţa de muncă, oamenii vor continua să-şi ducă viaţa în mizerie şi înapoiere. Lipsa educaţiei face ca şi evadarea spre zone mai civilizate să fie prea puţin probabilă.

Să te naşti, să trăieşti şi să mori în Dobromir, iată un destin nenorocit!