Dacă e un cuvânt care să caracterizeze cam tot ce se întâmplă în teatrul constănţean, acela este RELATIV. Stagiunea începe cu o premieră care nu e tocmai premieră pentru că a avut două reprezentaţii la sfârşitul stagiunii trecute, onoarea care i s-a făcut trupei prin transmiterea spectacolului cu Trei surori la TVR 2 în lunea trecută a fost relativă, de vreme ce soţul directoarei este auto-suspendatul producător general la televiziunea publică (Cristian Zgabercea), iar actorii sunt relativ optimişti că lucrurile se vor schimba în bine odată cu invitaţiile la dialog primite de la relativ noua conducere a administraţiei locale.
Conferinţa de presă de deschidere a stagiunii a început cu o Dana Dumitrescu-Zgabercea entuziastă, vorbind despre „profesionalismul, dăruirea şi determinarea” trupei sale de actori în timpul filmărilor din capitală pentru spectacolul cehovian montat de Dominic Dembinski. A continuat cu o (auto)evaluare superlativă şi cu totul exagerată a rezultatului televizat.
Am văzut o bună parte din piesă şi, în opinia mea, a fost prost jucată (cu oarece excepţii, Liviu Manolache fiind singurul care umplea scena), iar tensiunea şi nesiguranţa au distrus atmosfera cehoviană. Dana Dumitrescu însăşi, altminteri o actriţă bunicică, a fost mai degrabă directoare în acest spectacol, în ochii ei văzându-se în permanenţă îngrijorarea pentru ce avea să iasă. Cât despre fratele ei, Adrian Dumitrescu, a nimicit fiecare replică, a fost în totalitate fals. Am spus mereu că nu are ce căuta pe scenă pentru că NU ESTE ACTOR. Sora i-ar face un mare bine dacă l-ar convinge să renunţe în loc de a-l promova şi a-i da roluri. Să prezinte ştiri, la asta îmi părea destul de bun!
Nina Udrescu în „Metamorfozele iubirii”
„Metamorfozele iubirii”, cu un scenariu de Liviu Manolache după Eschil, Sofocle, Euripide şi Aristofan, este premiera care deschide stagiunea, spectacolul fiind programat sâmbătă, 3 octombrie, şi duminică, 4 octombrie, de la ora 19. Spectacolul e foarte bun, merită văzut, dar, aşa cum am scris şi la momentul respectiv, cu o minimă pregătire care să permită înţelegerea în profunzime a mesajelor.
Discuţia despre premieră a prilejuit exprimarea aceloraşi eterne regrete şi speranţe privitoare la mult-doritul şi dintotdeauna proiectatul festival de teatru antic, ideal pentru o zonă istorică, aşa cum este Tomisul, prima zonă din ţara noastră în care s-a jucat teatru, mărturie stând ruinele amfiteatrelor. Se pare că sunt multe trupe interesate să participe şi mulţi regizori celebri – Gabor Tompa, Silviu Purcărete, italianul Daniele Salvo – dornici să monteze special pentru acest festival, transformat într-un fel de Godot (după Samuel Beckett) sau un fel de Moscovă (după Cehov) al/a actorilor constănţeni şi, pe lângă ei, al/a amatorilor de teatru din Constanţa (că tot vorbirăm de Trei surori…).
S-a vorbit despre „soldaţi romani cu ciorapi tetra”, despre actriţe amatoare „purtându-şi trupul elegant prin spaţii neconvenţionale”, actriţe care „au învăţat existenţa teatrală pe plajă”, ce mai, ironii fine mascând o indignare cu atât mai justificată a unor ACTORI PROFESIONIŞTI, plătiţi cu salarii de mizerie, încă o dată daţi la o parte de nişte AMATORI care fac circ şi încasează o grămadă de bani.Şi aici este punctul în care conferinţa a virat un pic spre bârfă şi amuzament, fiind sugerat, nu pomenit, numele Corinei Martin, care a confiscat şi anul acesta festivalul de teatru antic, transformându-l în circ ieftin. S-a vorbit despre „soldaţi romani cu ciorapi tetra”, despre actriţe amatoare „purtându-şi trupul elegant prin spaţii neconvenţionale”, actriţe care „au învăţat existenţa teatrală pe plajă”, ce mai, ironii fine mascând o indignare cu atât mai justificată a unor ACTORI PROFESIONIŞTI, plătiţi cu salarii de mizerie, încă o dată daţi la o parte de nişte AMATORI care fac circ şi încasează o grămadă de bani.În acest context, nu am înţeles optimismul manifestat de Liviu Manolache şi de Dana Dumitrescu-Z. faţă de promisiunile autorităţilor locale că „optica s-a schimbat”. Am trecut peste implicita recunoaştere a directoarei că politica naşului său de cununie (Nicuşor Constantinescu) a fost cam distructivă pentru teatru şi i-am întrebat pe amândoi ce anume îi face să spere, de vreme ce şi vara asta, ca şi până acum, au fost daţi la o parte, iar contextul campaniei electorale fertilizează promisiunile, nu şi realizările. Am aflat de la Manolache – chiar dacă exprimarea nu a fost aceasta – că argumentul, singurul argument este că speranţa moare ultima, mai ales pentru un actor care a ales să-şi mănânce viaţa şi cariera la Constanţa, în loc să-şi valorifice talentul în locuri mai generoase cu oamenii şi instituţiile de cultură.
Nici un comentariu