Când citești cartea Sabinei Fati, „Singură pe drumul mătăsii”, te încearcă un sentiment ciudat. Nu doar documentarea exemplară, complexitatea temei, miile de kilometri parcurși cu rucsacul în spate stau la baza acestuia. Nu doar descrierea detaliată care îți oferă senzația că ai fi atunci, acolo.  Nu doar astea, ci în special aventura, curajul, pericolul. Pericolul care în unele momente îți taie respirația și care îți oferă șansa de a te bucura că ești într-un loc sigur și te poți afunda  plin de liniște într-un fotoliu în timp ce treci la capitolul următor. Este genul de carte care, odată încheiată, te face să-ți dorești să o cunoști pe autoare.  Deloc întâmplător, Gabriel Liiceanu consideră că pentru această reușită Sabina Fati ar fi meritat premiul „femeia anului” în 2015.

Promotii tablouri pecanvas.ro

La doar un an de la publicarea cărții dedicate Drumului Mătăsii, Sabina Fati revine cu un nou volum. „Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time” (Editura Humanitas) este rezultatul unui periplu pe care autoarea îl începe din Mangalia, continuă în Constanța, Galați, Sulina, apoi include Ucraina, unde din cauza conflictului din Donbas ajunge până la Harkov, apoi Rusia și Crimeea, continuă în Abhazia, unde Marea Neagră „arată ca în Caraibe”, Georgia, Turcia, unde lovitura de stat era în plină desfășurare, Bulgaria și se încheie în România.

Cartea este o copleșitoare imersiune în trecutul și prezentul națiunilor de la Pontul Euxin, cu analize antropologice și istorice ce acoperă toate epocile, din antichitate până în zilele noastre, cu o bibliografie ce include nume de la Herodot și Strabon, la specialiștii români care s-au preocupat de Marea Neagră, precum Gheorghe Brătianu și Șerban Papacostea sau teoreticieni influenți din America precum Zbigniew Brzezinski și John Mearsheimer. Cititorul se întâlnește în paginile acestei cărți fascinante cu o scriitoare matură, care îl introduce într-un univers fantastic, din care nu lipsesc personalități ale culturii universale precum Șoholov, Cehov, Tolstoi, Pușkin, Nabokov, Orhan Pamuk, Șostakovici, pictorul Ivan Aivazovski și mulți alții. Nu lipsesc nici impresiile despre cele mai frumoase femei de la Marea Neagră, un dialog cu un Casanova oriental, vizita la dacea lui Stalin de la  Soci sau recomandări de dulciuri din jurul Mării Negre. Memoriile de călătorie, întâlnirile cu oficialii, dar mai ales cu oamenii simpli ne oferă o imagine unică asupra vecinilor pe care nu-i cunoaștem aproape deloc. Viața cotidiană de dincolo de graniță, în afara bancurilor amare despre comunism, ne este, de asemenea, străină. Însă ceea ce cred că nu înțelegem deloc fără autori precum Sabina Fati este sursa acestei stări conflictuale care domină într-un fel sau altul regiunea. Iar dacă pe drumul mătăsii pericolul dă fiori, la Marea Neagră trece într-o altă dimensiune. Aici pare că sunt concentrate toate frustrările, angoasele și eșecurile omenirii, care produc o inimitabilă psihologie a urii.

Iată un exemplu: lăsându-se convinsă să bea  un ceai acasă la un profesor de muzică de 90 de ani din Odesa, autoarea se trezește față-n față cu ororile celui de-al Doilea Război Mondial. „Toarnă ceaiul și îmi aduce de pe birou un album. Se oprește și pune degetul pe o fotografie îngălbenită cu o femeie elegantă. «Așa arată o evreică frumoasă, îmi spune, așa arăta mama când în casa noastră din Odesa au năvălit soldații români în 1941». Îmi pare rău, zic, și înțeleg cumva stăruința lui de a mă aduce aici, dar mă întreb îngrozită dacă vrea să se răzbune sau doar să mă facă să recunosc atrocitățile pe care armata română le-a comis în timpul ocupației. «Eram acasă doar ea și cu mine. Au violat-o în fața mea, pe rând, șapte militari și m-au obligat să stau cu ochii deschiși să mă uit. Aveam 14 ani și știam exact ce se întâmplă. Poate printre ei era bunicul sau străbunicul tău»”. Bineînțeles că toate argumentele autoarei prizoniere nu aveau nici un efect: nici faptul că bunicii ei nu erau pe acele meleaguri în timpul războiului, nici raportul Elie Wiesel invocat de aceasta, și nici scuzele nu mai aveau nici o valoare în fața profesorului evreu. Drama din tinerețe avea, în sfârșit, un vinovat în carne și oase. Cu sângele urcat în obrajii supți, interlocutorul își pierde cumpătul: „«Vorbe. Voi românii nu recunoașteți nimic și încă nu v-ați cerut iertare pentru nenorocirile pe care le-ați făcut […] Nu știi nimic, nu înțelegi nimic. Pe mama au împușcat-o după ce au violat-o, tata era pe front, pe mine m-au chinuit, și toată viața am trăit cu amintirea românilor care îmi batjocoreau mama. Încă mă trezesc noaptea cu urletele mamei în urechi și cu fețele bărbaților care râd în timp ce-și desfac pantalonii». Ochii îi sunt uscați. Ia albumul și-l pune la loc. Am senzația că s-a liniștit, dar dintr-odată dă cu pumnul în masă, sparge sticla sub care se înșirau decupajele îngălbenite, varsă cănile de ceai și urlă cât îl țin puterile: «Ieși până nu mă răzgândesc»”.

Episodul din 2016, până la urmă, nu a avut urmări tragice, din fericire, însă  acesta este doar un exemplu din care putem înțelege de  ce relațiile cu vecinii sunt mai dificile decât cu alte popoare și de ce ne acceptăm trecutul atât de greu. Iar popoarele riverane Mării Negre au multe exemple de astfel de traume, de violuri, de crime colective survenite pe fondul conflictelor.

Crimeea este un exemplu continuu de traumă, mai ales dacă ne uităm la comunitatea tătară de acolo. În 1944 au fost deportați din ordinul lui Stalin peste 180.000 de tătari și, odată reveniți în peninsulă, „nu și-au putut recupera nici casele, nici pământurile. Au fost marginalizați de ucraineni când Crimeea a fost a Ucrainei, iar acum, după anexare, sunt pedepsiți din nou de ruși pentru loialitatea arătată Kievului”. Pericolul, evident, are altfel de implicații într-o regiune cu geografie variabilă: „Odată intrată în Crimeea, nimeni nu te poate ajuta”, o atenționa un diplomat din Odesa pe Sabina Fati. „Vei fi pe cont propriu, dacă-ți pierzi actele, dacă ești jefuită, dacă te rănești sau dacă te atacă cineva trebuie să te descurci cum poți”. Motivul era destul de clar: orice țară din Uniunea Europeană, dacă ar interveni, ar însemna că recunoaște anexarea peninsulei de către Rusia. Iar exemplele care au modelat mentalitatea colectivă continuă cu conflictul abhazo-georgian, ruso-georgian, armeano-turc legat de recunoașterea genocidului din timpul Primului Război Mondial, dar și tensiunile ruso-turce după doborârea unui avion militar al Rusiei în 2015.

Pe de altă parte, în ciuda acestor aspecte negative sau a imaginii neprietenoase precum cea a anticului Tomis în poeziile lui Ovidius, marea rămâne un loc de refugiu. „Exclușii, marginalii, incomozii imperiilor își găseau loc în orașele de la malul mării, fiindcă, oricât s-ar fi plâns Ovidiu, viața la Pontul Euxin e mai plăcută dacă nu cumva și mai ușoară, decât la centru, după cum a înțeles două mii de ani mai târziu Iosif Brodski”.

După 90 de zile în care reușește să surprindă inefabilul, Sabina Fati ne oferă o imagine de ansamblu a regiunii, concluzionând că „țările din jurul Mării Negre n-au fost niciodată prietene, poate și fiindcă oamenii nu sunt interesați să se cunoască între ei, nu sunt curioși nici cum trăiesc vecinii și nici ce-ar putea cumpăra de la ei”. Legăturile sunt practic fracturate de conflictele în desfășurare, iar drumul în jurul Mării Negre nu se mai face nici pe mare, nici pe uscat din cauza acestora. „Aici totul se întâmplă încet-încet, iavaș-iavaș, ciut-ciut, în așteptarea «celui de-al nouălea val», care ar putea fi devastator”.

(Citit de 311 ori, 1 afisari astazi)